15.01.2021
Dacă genunchii ar fi ochii orbi ai picioarelor, aş putea spune că aşa am privit anul acesta 2020: cu genunchii. Ca şi cum nu am mai putut să mă uit la lume cu ochii din cap şi privirea mi-a alunecat în gol, la nivelul picioarelor şi nu am reuşit să văd decât alb.

Alb e încă bine, alb nu e negru.

În ianuarie 2020 scriam un text în mansarda unei case din nordul Olandei despre ianuarie al anului 2019. Acum scriu un text despre ianuarie 2020. Forward la forward. În ianuarie urcam şi coboram zilnic pe scara de incendiu a instituţiei, la venire şi la plecare, spunând o rugăciune pentru mama la fiecare scară. Sunt 256 de trepte. Ce s-a mai întâmplat după ianuarie? Un februarie cu hârtii şi zile seci, în aşteptarea primăverii şi a unei vechi pofte de viaţă. Un soare rece a sclipit peste macaralele din Pipera. Viitorul s-a clădit cu paşi repezi, sute de mii de oameni au intrat şi ieşit de la metrou de sute de mii de ori, ca şi cum clădirile, străzile sunt nişte guri care pot înghiţi tot mai mult. Cantine pline, munţi de mâncare, corporaţii duduind, printere printând hârtii calde, pescăruşii trecând graţios pe deasupra concentrării noastre birocratice de la etajul opt. China părea departe şi n-avea braţe să ajungă în Pipera, unde America şi Europa funcţionau prin tentacule lungi în birouri serioase. Deadline-uri ca nişte ghilotine mici fluturau deasupra capetelor preocupate, tone de facturi şi proiecte şi griji sub formă de proiecte şi e-mailuri sub formă de griji în care suferinţele lumii sunt prezentate sub formă de priorităţi, toate astea ne făceau să părem funcţionali şi bine înfipţi în importanţa muncii noastre.

Februarie s-a scurs fără promisiuni de primăvară, n-a nins prea tare, dar şiroaie de zăpadă murdară au zăcut la poalele macaralelor care fac legătura cu cerul. China s-a apropiat de noi destul de repede şi în metrouri ne-am îmbrăţişat mai cu frică. Frica, dizolvantul nostru cel de toate zilele. Lumea se împarte între oameni fricoşi şi poeţi cu săbii de plastic. Poeţii laudă curajul, râd de fricoşi şi flutură nişte săbii în care cred sincer o vreme.

Martie mă tulbură mereu. Mall-urile pline, s-a mai dus un an, eu cum continui, ce mă va ţine în viaţă şi anul acesta? Sunt uneori mai bătrână decât tata şi nu mai găsesc motive să continuu. Cum voi putea ajunge la finalul vieţii, daca acum sunt aşa de obosită? Se închide ţara ca o livadă cu sârmă ghimpată. Lucrăm de acasă, copiii nu mai merg la şcoală şi grădiniţă. Îmi văd apartamentul la ore de zi şi parcă acum fac cunoştinţă cu ziua de luni sau cea de miercuri la mine în casă. Văd pentru prima dată cum arată particulele de praf din aerul sufrageriei, joia. O noutate pe care o primesc drepţi şi solemn, cu ruşine că de fapt mă bucur. Stau ca un elev cu frică să nu fie acuzat de chiul şi nu îndrăznesc să mă dezlipesc de calculatorul de serviciu, care şi el e în premieră la mine acasă.

Trăim în premieră un Paşte în sufragerie, singuri, şi Isus e ca un emigrant intrat pe fugă şi pe ascuns în casa noastră, privindu-si alături de noi Învierea la televizor. Eu stau în picioare până la ora douăsprezece noaptea, pentru că nu ştiu dacă situaţia nouă permite să asist la Înviere stând pe scaun, ca la cinema. Şi cu toate astea, e bine. Suntem recunoscători pentru ce avem şi ne bucurăm la foc mic, în spaţii mici, cu paşi mici. Fetele, aflate la capete opuse de copilărie, petrec mult timp împreună şi explicăm mereu că afară e periculos, sunt şi virusul şi poliţiştii, nu putem ieşi din casă. Emigrăm în interiorul nostru şi facem popasuri tensionate în bucătărie, deschidem ferestrele, inventăm reţete de mâncare cu puţinele ingrediente care ne rămân în casă până la următoarea alimentare. Ieşim după hrană ca lupii singuri, rar si frenetic, înfăşuraţi în mantia speranţei. Izolăm intens. Copilul mic ţine sub pat un jurnal grafic de virus. E împărţit în două şi îmi explică, când îl găsesc şi o întreb ce e ăla: aici e o talpă cu virus, aici e o talpă fără virus. Aici e o palmă cu virus, aici e o palmă fără virus. Aici e un buric cu virus, aici e un buric fără virus. Primesc in inbox şi pe Facebook mesaje că există o soluţie spirituală pentru orice problemă. Anumite părţi din emisfera stângă a creierului meu se bucură ca proastele la citirea acestor mesaje, dar uită repede, pentru că da, se rezolvă proiectele, se fac până la urmă plăţile, vine în sfârşit pachetul comandat de trei săptămâni, dar nesiguranţa, frustrarea, imposibilitatea de a vedea perspective altfel decât cu ochii orbi ai picioarelor, acestea rămân ca nişte antene pe blocuri, nu cad şi nu se strică, funcţionează permanent şi te sufocă.

Nu ieşim din casă, nu vedem pe nimeni, dar încă mai folosim umorul ca pe un mop cu care spălăm bine prin sediul fricii, unde se lucrează cu cel mai mare zel. Râdem la meme-urile şi imaginile pe care ni le trimitem unii altora ca pe nişte pastile antimigrenă. Dăm forward la forward să se ducă vestea, să râdă şi Ioana, că e singură, să râdă şi Tibi, că e deprimat, să râzi şi tu. Uite o glumă: o tipă poartă cercei din perle şi sunt în formă de hârtie igienică. Uite o altă glumă: toţi bucureştenii vor fi testaţi pentru Coronavirus. Testele vor fi tip grilă: ai Coronavirus? Da/ Nu/ Nu ştiu. Să râdeţi. Cine râde, e puternic. Şi emisfera dreaptă a creierului tău se bucură.

Nu mi-am văzut părinţii. Tata a ascultat slujba de Paşte de pe prispa casei, preotul era singur în biserică şi a dat drumul la megafon, să audă tot satul. Lui tata i-au dat lacrimile, mie mi-au dat lacrimile ascultându-l pe tata. Forward la forward. Încercăm o sesiune Skype şi vorbim în acelaşi timp, tăcem în acelaşi timp, stranietatea e cel mai tare DJ din clubul nostru.

Se redeschide ţara. Ne apucă un mic elan reţinut, ca atunci când ţi-ai scos ghipsul, mergi şi te bucuri, dar nu alergi. Facem şcoală online şi grădiniţă online şi şedinţe peste şedinţe, urmărim concerte online, postăm mereu pe FB ce am văzut la alţii, dăm iar forward la share, deşi nu mai trăim mai nimic. Ce tot postăm atâta, ce mai avem de arătat? E o lecţie din partea universului! zic M şi G şi Ş. Eu, când aud de lecţii, îmi vine să scot pixul. Notez, subliniez, ascult cum universul tace la catedră şi habar n-am dacă am înţeles ceva din lecţie. Toţi ceilalţi au înţeles deci acum hai, gata, să revenim la vechea viaţă, că am învăţat această lecţie.

În pasta zilelor fără nume, nu mai e graniţă între viaţă profesională şi privată. Cu copiii în dreapta şi stânga fac chestii creative şi introduc bugete de granturi in tabel. Particip la şedinţă şi cos pe sub masă un tiv la o fustă. Administrez online proiectele altora şi avem mult de vorbit, ne privim unii pe alţii din acvarii Samsung Galaxy s10, s20.

Cu toate astea, ne e bine. Viaţa noastră nu s-a schimbat radical şi furtunos faţă de cum era înainte. Nu suferim că nu mai putem mânca steak la Vacamuu şi nici nu plângem după vacanţele în Grecia. Plecăm în patru la Sulina, la final de sezon. Fotografiez în septembrie o lună care intră şi iese din mare pe deasupra boltei cu struguri şi totul e minunat şi degradat ca un decor de film, dar nu e decor. Citesc Europolis pe faleză şi cumva toată Sulina e un cimitir prin care mişună câţiva localnici în vârstă, câţiva câini şi noi.


Se pune subit problema plecării din ţară. Sunt la Măgura şi tund trandafirii. După ce tocmai m-am repatriat din propria izolare, e ca o ghilotină ideea plecării. Se naşte o mică furtună din care ieşim cu hainele rupte, dar ne revenim la suprafaţă. Probabil vom vedea crăpături mai târziu. Eu sunt dramatică şi reacţionară, el e sufocat de lipsa de perspectivă. Viitor, sănătate, educaţie, poluare. Ce gândaci toxici văd pe trandafiri.

Începe şcoala. Grădiniţa. Ne revenim cu greu la ritmul vechi, deşi tot nu e ca înainte. Pe stradă nu mai purtăm mască şi cum tot nu am înţeles lecţia universului, am şi uitat ce greu a fost în primăvară. Imagini cu Veneţia în sfârşit curată, fără turişti şi delfini care zburdă pe canale se pare că sunt un fake pe care chiar l-am crezut.

Se închide şcoala. Grădiniţa. Reconstruim cuibul. Nu mai avem aşa mult umor şi mustul nu se face anul acesta, pentru că nu mai avem vie. Avem însă şedinţe lungi online la ora zece, singurul reper din lumea veche şi lumea nouă până la Apocalipsă.

Plecăm de sărbători la Măgura. Nu ninge, e călduţ şi straniu. Nu vin colindători şi cei care vin par nişte parodii ambulante şi puţin agresive, dar câinele nu îi latră. Petrecem un Crăciun însorit şi Copilul Mic zice: dacă tot e ziua lui Isus, ar trebui să înălţăm baloane şi să facem party. Mâncăm cozonac frământat lângă soba verde, bem vin cumpărat pentru că via nu mai e vie. Jucăm cu tata Catan, avem 10 oi şi niciun fân, rocă, dar nicio cărămidă. Ne chinuim să construim la malul mării şi mutăm hoţul să blocăm adversarul. Urcăm la miezul nopţii de Revelion pe coteţul găinilor, să vedem artificiile şi să punem primii mâna pe burta anului nou care trece pe deasupra noastră.

Am mai zis-o. Mă uit înapoi şi mă uit la azi şi aş vrea ca aceste clipe să dureze o veşnicie, să dau forward la forward şi focul din sobă să recite, atunci când sfârâie tare, versurile lui Dan Coman: "anul s-a dus, suntem deja la începutul anului şi încă în viaţă: o bucurie proaspătă ca un pui congelat de care vom trage până ce-o să ne îngheţe mâinile".

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus