Succes(iv)

Notă: Acest text a fost scris în cadrul atelierului de scriere dramatică coordonat de Ana Cucu-Popescu în octombrie 2020, parte a proiectului Exerciţii de sincronizare, organizat de Reactor de creaţie şi experiment din Cluj-Napoca şi cofinanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Proiectul a urmărit promovarea dramaturgiei contemporane româneşti, printr-o serie de evenimente desfăşurate la spaţiul Reactor şi online: spectacole, discuţii şi ateliere pentru tineri. La atelierul de scriere dramatică au participat tineri cu vârste între 17 şi 24 de ani care au scris despre subiecte ce le sunt apropiate şi teme actuale, care îi preocupă.

Personaje:
AMI la vârstele de 6, 14, 16, 18, 21, 26 ani
COSMIN la vârstele de 7, 16, 17, 20, 26 ani
TATĂL lui AMI
MAMA lui COSMIN
BĂIATUL
CRINA
PSIHOTERAPEUT

Piesa se poate juca în două variante: de către doar doi actori (el şi ea - se vor folosi mici elemente de recuzită pentru a diferenţia personajele) sau de către mai mulţi actori care să-i interpreteze pe Ami şi Cosmin la vârste diferite.

Octombrie 2020

Se aprind uşor luminile şi vedem în partea dreaptă a scenei un băiat care se joacă cu o maşinuţă. Se aud plânsete şi ţipete iar din partea stângă intră o fată.

AMI: Tatiii, nu vreau să merg la grădi... Ce? Promiţi că mergem în parc după?... Şiii îmi iei şi vată de zahăr?... Şi ne jucăm de-a v-aţi ascunselea? Şi mă laşi să câştig, da? (Se mai uită puţin înspre partea stângă la tatăl care pleacă, se întoarce cu faţa spre public, îşi şterge nasul cu mâneca de la pulover apoi îl vede pe băiat. Îşi scoate o bucată de cretă din buzunar şi începe să deseneze pe jos.)
AMI: Ce te joci acolo? (Îşi întinde gâtul să vadă mai bine.) Wow, ce maşinuţă frumoasă ai!
COSMIN: Şi am două. Vrei să vezi?
AMI: Da. (Băiatul scoate cea de-a doua maşinuţă.) Wow, şi asta e la fel de frumoasă.
COSMIN: Asta e a fratelui meu. Dar el nu se joacă cu ea.
AMI: De ce?
COSMIN: Mama zice că e altfel.
AMI: Ce înseamnă asta?
COSMIN: Habar n-am.
AMI: Are super puteri? Se caţără pe clădiri ca Spider-Man? Sau sau zboară ca Superman? Asta aş vrea şi eu. Mi-ar plăcea să pot zbura. Ba nuu, să mă pot teleporta oriunde în lume. Baaa nuu, aş vrea să fiu cea mai rapidă, să alerg mai repede ca tata.
COSMIN: Nu cred că are super puteri. Poate are când dorm eu, în rest e destul de enervant şi plictisitor. Eu aş vrea să fiu invizibil, să nu mă vadă mama atunci când vrea să o ajut cu ceva şi să pot jefui o bancă. Asta ar fi super tare.
AMI: Pe mine mă cheamă Ami, mai pe scurt de la Amalia. Tata şi mama mă strigă Amalia atunci când sunt supăraţi pe mine. Eu am 6 ani si 2 luni. Pe tine cum te cheamă?
COSMIN: Cosmin.
AMI: Ce vrei să te faci când o să te fi mare?
COSMIN: Nu ştiu... Nimic.
(Heblu.)


Se aprinde uşor lumina şi îl vedem pe tatăl lui Ami la masă în timp ce mănâncă o ciorbă şi ascultă ştirile la radio. Intră Ami.

AMI: Tatii, vreau şi eu o maşinuţă. Azi m-am jucat cu maşina lui Cosmin care de fapt nu e a lui, e a fratelui lui, dar el e plictisitor şi nu se joacă cu ea.
TATĂL: Stai puţin, că nu aud ce zic ăştia.
AMI: Şi maşina mea vreau să fie roz. Cosmin a zis că roz e de fete şi am zis că dăăh eu sunt fată.
TATĂL: Ami, ţi-am zis să taci puţin că nu aud ce zic ăştia.
AMI: Când mergem în parc? Mi-ai zis că dacă merg la grădi şi sunt cuminte, mă duci în parc să dau de mâncare la răţuşte şi îmi iei vată de zahăr. De ce nu te ţii de cuvânt? Te zic lu' mami.
TATĂL: Amalia, hai, gata, lasă-mă să mănânc în linişte. Treci în sufragerie.
AMI: Nu, gata. Nu mai zic nimic, tac. Promit.
TATĂL: Hai, Ami du-te în casă. (Se ridică şi o scoate afară pe Ami.)
AMI (după uşă): Nu, vreau să stau cu tine tati. Te rog, promit că nu mai zic nimic. Tac.
(Heblu.)


Intră în scenă Cosmin.

COSMIN: Da' chiar m-am săturat. Andrei în sus, Andrei în jos, toată ziua numai Andrei. Dar rândul meu când o să vină? Când o să mă întrebe şi pe mine cineva ce vreau să fac azi sau mâine? Pe bune, deci de când s-a născut Andrei pe mine nu mă mai bagă nimeni în seamă. Şi bunici când vin: mă întreabă ce fac, care mai e treaba, apoi restul zilei stau cu Andrei. Şi chiar m-am săturat să aud: "Cosmin, trebuie sa înveţi să ai răbdare. Fratele tău e mai special şi are nevoie de mai multă atenţie." Nu e corect, vreau şi eu atenţie. Eu de ce nu pot fi mai special? Totu' e super naşpa de când a apărut şi el. Chiar nu înţeleg de ce s-au întors tocmai cu el de la spital, nu puteau lua alt copil? Mai bine nu se năştea.
(Heblu.)


Ami, pe jos, în mijlocul scenei rupe o pagină dintr-un calendar.

AMI: A mai trecut o lună de când mama a plecat în Spania la muncă. Atunci când a plecat mi-am cumpărat un calendar şi am început să număr zilele până când se va întoarce. Dar durează super mult. E adevărat, aproape am ajuns la jumătate. Dar luna asta de exemplu a trecut super greu, nici nu vreau să mă gândesc cum vor trece următoarele opt luni. Cel mai naşpa e că nu o să fie aici de Crăciun, iar Crăciunul doar cu tata o să fie super boring şi lame. Nu-i place să depună nici măcar minimul efort. O să fiu nevoită să fac singură bradul şi nişte fursecuri pe care le-am văzut pe Youtube, care par destul de uşor de făcut. O să o sun pe mama dacă nu mă descurc. E super nasol ca semnalul în casă e destul de slab şi trebuie să urc pe dealul din spatele casei ca să pot să dau un telefon. Cel mai naşpa pe lângă faptul că a trebuit să plece mama, e că a trebuit să ne mutam aici la ţară, la casa bunicii din partea tatălui. Nu ştiu dacă bunica din partea mamei era mai ok, n-am cunoscut-o pentru că a murit înainte să mă nasc eu. Am auzit că ar fi murit de supărare când a aflat că mama e însărcinată cu mine. Dar bunica din partea tatălui e... naşpa şi nu mă suportă şi abia se uită la mine. Dar nu-mi pasă, vreau doar sa treacă timpul mai repede să vina mama acasă.
(Heblu.)


Se aprinde treptat lumina. În centru se află Cosmin, cu o consolă şi căşti.

COSMIN: Bum! În cap. Vezi pe flancul meu stâng. Încă doi la intrare. Stai, să-mi iau M60-ul. Cobra e în dreapta. Treci pe poziţie şi aşteaptă. Menţine poziţia de la intrarea de jos. Aşa, vine. Trage acum. Foc. Bum! Gata, am distrus-o. Acum, hai după mine. E o intrare secretă jos. Acum, repede. Du-te!
MAMA: Cosmin, ţi-am zis să duci gunoiul! (Din culise.)
COSMIN: În dreapta, sus! Împuşcă-l!
MAMA: Cosmin, mai încet te rog!
COSMIN: Fugi, repede! Du-te în stânga şi acopăr eu partea dreaptă.
MAMA: COSMIN, ţi-am zis mai încet!!
COSMIN: FOC, FOC! În cap, hai! BUUUM!
(Intră în scenă mama.)
COSMIN: Ce pula... (O vede pe mama lui.) L-ai scos din priză?! nervos De ce faci căcaturi din astea? Mai erau doar doi. Ce dracu! Mor când faci faze din astea.
MAMA: Cosmin, mai încet că te aud vecini!
COSMIN: Aşa şi? Nu mai pot eu. Ce treabă am cu ei?
MAMA: Înainte să plec la medic cu Andrei te-am rugat să duci gunoiul şi să-ţi faci curat în cameră. Două lucruri te-am rugat să faci! Îmi pare rău dar eu nu sunt menajera ta şi chiar m-am săturat să tot strâng după tine. Ai două mâini şi poţi să-ţi strângi şi singur! Serios, Cosmin, nu ai cinci ani să-ţi zic de o sută de ori ce trebuie să faci, ai 16 ani mâine poimâine faci 18 ani! Uite şi tu ce cocină e aici, la tine în cameră. Farfurii şi tacâmuri murdare sub pat, haine aruncate peste tot în cameră, sticle şi doze goale de suc peste tot. Nu poţi să faci doi paşi până în bucătărie să le arunci la gunoi? Ai praful de un deget pe birou. Serios, Cosmin revino-ţi. Am ajuns la capătul puterilor.
COSMIN: Hai, gata! E camera mea şi fac ce vreau. Nu înţeleg ce treabă ai tu! Nu te pune nimeni să strângi după mine. Nu e mizerie, chiar exagerezi! E doar puţină dezordine! Şi dacă te deranjează aşa de tare dezordinea din cameră, nu mai intra aici! (Mama se îndreaptă să ia consola de pe jos.)
MAMA: Gata, nu mai ai voie cu prostia asta.
(Cosmin se repede să ia consola înaintea mamei lui şi din greşeală o îmbrânceşte. Mama lui începe să plângă.)
COSMIN: Mama, îmi pare rău! (Chiar îi pare rău.) Scuze, chiar n-am vrut. Te-ai băgat în mine, scuze. Hai, că nu am dat aşa de tare. Te rog, nu plânge, chiar îmi pare rău, n-am vrut.
MAMA: (Cu ochii in lacrimi.) Nu mai pot, nu mai pot, Cosmin! În halul ăsta am ajuns? Să ne luăm la bătaie pentru... pentru ce? Pentru că nu vrei să faci ceva ce te rog în fiecare zi? Nu e de-ajuns că suntem în situaţia în care suntem cu Andrei, acum nu ne mai putem înţelege nici cu tine? Mă aşteptam ca până acum să te maturizezi şi tu puţin, să devii mai responsabil, să fii un ajutor pentru mine şi tatăl tău. Crezi că de bine a plecat în Germania şi îşi rupe spatele pe acolo cu munca? Îmi pare rău că te încarc cu toate astea. Dar nu mai eşti un copil. Trebuie e să te obişnuieşti cu greul. Viaţa nu e aşa uşoară cum crezi sau îţi imaginezi tu. E grea... Fă curat aici, Andrei, Cosmin.
(Iese mama din scenă. Rămâne Cosmin în mijlocul scenei cu un con de lumină deasupra lui.)
COSMIN: Când aveam zece ani am încercat să-l găsesc pe Dumnezeu. Zile întregi m-am rugat la El, i-am cerut să-mi răspundă, să-mi zică că El există şi că mă poate ajuta. În fiecare zi îl rugam acelaşi lucru: să facă o minune. Cu asta se ocupă El, nu? Cu minunile. (Se roagă.) "Te rog, te rog, te rog fă-l bine pe fratele meu, Andrei. Fă-l un copil normal. Fă-l bine, ca mama şi tata să nu se mai certe. Te rog, te rog, te rog Doamne. Dacă mă ajuţi îţi promit că o să fiu cuminte şi o să iau note mari la şcoala şi o să o ajut pe mama cu toate treburile şi şi...şi orice mai vrei Tu. Te rog, dă-mi un semn că m-ai auzit." Rugăminţile mele către Dumnezeu au ţinut câteva săptămâni până într-o zi. Într-o zi când părinţii mei mi-au spus că nu ne mai ajung banii pentru mâncare şi medicamentele lui Andrei, că situaţia noastră e mai grea ca niciodată şi că tata o să plece în Germania la muncă, la un serviciu mai bun. Bine, n-au zis-o chiar aşa pe faţă însă am înţeles ideea.
M-am dus în camera mea, am luat icoana de pe perete şi am ţinut-o deasupra coşului de gunoi pregătit să o las să cadă. Am stat aşa cam un minut. Apoi am deschis dulapul şi am băgat icoana printre haine. Relaţia mea cu Dumnezeu era pe mute pentru că El mi-a dat cu ignore de la început. (Se modifica puţin lumina. Tot Cosmin singur in mijlocul scenei.)
6:45 mă trezesc. Caut prin cameră un tricou mai puţin murdar, o pereche de chiloţi, şosete şi blugi. Mai iau şi o jachetă pe mine că e răcoare dimineaţa. Scot bicicleta de pe balcon şi mă pregătesc să plec, nu înainte să trec pe lângă camerei lui. Îmi place să-l privesc cum doarme pentru că doar atunci pare normal, obişnuit. Numai atunci îl văd... îl consider fratele meu. Ştiu, cât de nasol sună. Şi pe mine mă doare când o gândesc. Însă ăsta e adevărul. Asta simt şi n-am de gând să-mi cer scuze pentru cine sunt.
7:00 Îmi pun căştile pe urechi şi încep să pedalez. Ăsta e momentul în care mă simt cel mai liber. Iubesc viteza pe care o prinde bicicleta, mai ales la vale. Aerul rece pe care îl simt cum îmi intră în braţe, în picioare şi în tot corpul. Nu mai simt nicio greutate, mă simt uşor ca un fulg.
7:30 Mă dau jos de pe bicicletă, o leg şi mă îndrept spre şaormerie. Lucrez aici deja de doi ani pe timpul verii. Îmi amintesc cât de greu mi-a fost la început. Eram destul de lent şi încurcam comenzile. Odată, i-am pus din greşeală unui tip sos picant. Când s-a întors să facă scandal aproape că m-a luat la bătaie. Bine, era şi puţin beat. În fine, oricât de greu mi se părea la început acum a devenit deja o rutină. Căldura nu mai pare de nesuportat, picioarele şi braţele nu mă mai dor şi pot spune chiar că am şi câţiva clienţi fideli. Unul dintre ei chiar mi-a spus odată că e cea mai bună şaormă pe care a mâncat-o în viaţa lui. Bine, era şi puţin spart. Dar na, m-am simţit bine când a zis asta.
Anul viitor o să merg în Germania pe timp de vară să-l ajut pe tata. Înainte era şofer de tir şi mai stătea pe acasă câte 2-3 săptămâni la două luni. De când s-a angajat în construcţii in Germania îl vedem destul de rar. Am şi obosit să ţin socoteala la câte Crăciunuri sau zile de naştere a lipsit. Încerc să nu mă gândesc la asta pentru că mă întristez şi chiar nu mai am nevoie de un motiv în plus. Andrei e un motiv suficient.
17:00 Îmi dezleg bicicleta şi mă pun pe pedalat până acasă. Hainele mele duhnesc a prăjeală dar deja m-am obişnuit şi nu mă mai deranjează. Mă opresc la alimentară şi cumpăr o sticlă de lapte, pâine şi ulei. E nasol să urci până la etajul cinci cu bicicleta în mâna dreaptă şi cu sacoşa de cumpărături în mâna stângă. Liftul încă nu l-au reparat de la ultimul eveniment cu Andrei.
Era duminică, maică-mea voia să mergem la cimitir să facă curat la mormântul bunicii şi să împartă ceva mâncare. Am încercat să mă eschivez, să rămân acasă dar avea nevoie de ajutor cu plasele şi cu Andrei. Nu mai ieşise de ceva timp din casă şi mama s-a gândit că o să-i facă bine. Eram toţi trei pe holul blocului când mama şi-a amintit că a uitat să ia nu ştiu ce lumânări şi tămâie. Intră în casă trei minute şi se întoarce. "Unde e Andrei?" întreabă "Aici, unde să fie?" Mă întorc şi nu mai era. Mă uit pe scări în jos, nu e, pe scări în sus, nu e. Mama disperată se duce spre lift şi atunci ne dăm seama amândoi ca a urcat în lift. Ne uitam şi vedem că urcă spre etajul 10. Fugim pe scări şi deodată se sting toate luminile într-o scurtă pană de curent. "Ce s-a întâmplat?" A rămas blocat între etaje. Iar din momentul acela a început nebunia. Ţipete din lift, ţipete din scara blocului "Copilul meu, copilul meu a rămas blocat in lift." Mama ca un animal rănit se plimba din stânga în dreapta neputincioasă. "Tu eşti de vină. Din cauza ta se întâmplă asta. Nu puteai să ai şi tu grijă de fratele tău? Uite ce s-a întâmplat. Dacă i se întâmplă ceva, nu o să ţi-o iert niciodată." Patru ore, patru ore a durat până l-au scos pe Andrei din lift. Era total transfigurat la faţă. Lacrimile nu i se opriseră o clipă timp de patru ore iar pe pantaloni se putea vedea o pată mare, întunecată şi umedă. Mama l-a luat în braţe, l-a pupat de nenumărate ori, le-a mulţumit celor din jur apoi l-a dus în casă pe Andrei. În timp ce eu am rămas îngheţat în acelaşi loc în care mă aflam de la începutul acestei nebunii.
18:00 Ajung la etajul cinci îmi trag sufletul, bag cheia în uşă şi intru în casă. "Bine că ai ajuns. Te aştept pe hol de vreo 10 minute." zice mama. "Am fost la alimentară." "A, bine. Vezi că ţi-am lăsat pe masă supă şi pilaf. Dacă s-au răcit le poţi încălzi la microunde. I-ai adus lui Andrei cartofi prăjiţi?" "Da." Apoi pleacă, intră de tura la 19:30 pana la 7:00, la un call-center. Înainte era violonistă dar a trebuit să renunţe pentru că nu avea cine să aibă grijă de Andrei. Acum ceva timp avea câţiva copii pe care îi pregătea însă pe Andrei îl deranjau foarte tare lecţiile şi avea crize, aşa că a trebuit să renunţe şi la asta. L-am urât mult pentru asta, am văzut cum se rupe ceva în ea. Am văzut cum visul ei moare şi cum singurul ei rol în viaţă este să aibă grijă de fratele meu. Viaţa ei şi viaţa tatălui meu, chiar şi a mea, văd cum gravitează în jurul lui. Şi îl urăsc pentru asta. Câteodată îmi doresc să fi căzut liftul cu el şi să fi murit. Pentru că atunci în sfârşit s-ar fi terminat totul. Am fi revenit la normal... "Andrei, ţi-am adus cartofi prăjiţi. Preferaţii tăi." De când m-am angajat îi aduc cartofi aproape zilnic. Atunci când îi pun cartofii în farfurie şi mănâncă e fericit. La 20:00 îi fac baie iar la 20:30 adoarme.
(Heblu.)

Se aprinde uşor lumina şi o vedem pe Ami şi un băiat la ţigară.

BĂIATUL: Eşti boboacă? Nu te-am mai văzut pe aici.
AMI: Da, sunt la mate-info.
BĂIATUL: Atunci se explică. Nu aveam cum să nu remarc o fată aşa drăguţă ca tine. Ştefan, eu sunt a 11-a la filo.
AMI: Ami, îmi pare bine.
BĂIATUL: Şi cum ţi se pare până acum liceul?
AMI: Destul de ok. Am avut ceva emoţii cu Mircescu pentru că toată lumea zice că e exigent şi dă note mici. Dar n-a fost aşa nasol.
BĂIATUL: Pe Mircescu l-am avut şi noi anul trecut. Abia am trecut la el. Oricum, eu cu matematica n-am nicio treabă. Sunt paralel cu matematica.
AMI: Mie îmi place foarte mult şi îmi e uşor să o înţeleg.
BĂIATUL: Ce tricou cool. Eşti gameriţă?
AMI: Nu chiar. Mă descurc cât de cât. Tricoul l-am primit cadou de la un prieten.
BĂIATUL: Şi băiatul ăsta... Doar prieten sau...?
AMI: Doar prieten. Nici măcar, în ultima vreme. De când ne-am mutat aici nu am mai ţinut legătura.
(Se aude clopoţelul. Băiatul dă să plece şi o sărută pe Ami.)
BĂIATUL: Aşa sunt eu, mai direct. Îmi place de tine Ami. Îmi pare bine că te-am cunoscut.
(Băiatul iese din scena. Rămâne Ami în mijlocul scenei.)
AMI: M-a sărutat. M-a sărutat şi nu am simţit nimic. Absolut nimic... De la acel sărut în pauză, am ieşit de câteva ori cu Ştefan. Am fost la cinema şi la pizza. Am început să ne ţinem de mână şi mă prezintă prietenilor lui ca fiind iubita lui. Iar eu nu simt nimic. Sunt foarte confuză şi nu ştiu ce se întâmplă cu mine. Nu mai pot dormi cum trebuie noaptea, ziua sunt foarte obosită iar la ore nu mă pot concentra cum trebuie. Ieri am luat 4 la mate la un test la care am adormit. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine. Ce e în neregulă, greşit cu mine?
(Heblu.)


COSMIN: Tata trebuia să ajungă acasă în iulie, să stea două săptămâni şi apoi să plecăm împreună în Germania. Suntem în decembrie iar tata ajunge azi într-un sicriu.
(Heblu.)
COSMIN: Era pe şantier şi a făcut infarct. I-au găsit ceva probleme cu inima şi i-au dat un tratament în urmă cu câteva luni. Dar nouă nu ne-a zis nimic. Deci, da vestea morţii lui a venit ca un şoc. Pentru mine şi mama. Andrei? Andrei nici nu înţelege conceptul de moarte. (Heblu.).
COSMIN: M-am uitat la corpului lui. Faţa lui era slabă şi ridată ca a unei foi de hârtie mototolită Avea o grămadă de fire albe. Arată de 80 de ani deşi avea doar 45. Nu-mi venea să cred cât de slab era. Era ca şi cum ai avea în faţa ochilor scheletul unui om pe care l-ai cunoscut odată. Câteva zile m-am simţit stingher, ca şi cum aş fi văzut un film pe care nu l-am înţeles, mă simţeam ca un spectator al proprii mele vieţi fără să am puterea de a schimba ceva. Mă gândeam mereu la faţa lui şi la moarte. E nedrept ce s-a întâmplat. Brusc, mi-am amintit de icoana ascunsă în dulap.
(Heblu.)

Sunt aşezaţi pe două scaune în maşină.

TATĂL: Pot să ştiu şi eu ce te-a apucat? Ţi se pare normal să fiu sunat şi să mi se spună: "Domnule Paraschiv, vă rugăm să veniţi la şcoală. Fiica dumneavoastră, Amalia, s-a luat la bătaie cu o altă colegă de a ei şi abia am reuşit să le despărţim." Ce naiba e cu tine Amalia? Cum adică să te iei la bătaie? Ai fost crescută în junglă? Aşa te-am învăţat să te porţi? Ce crezi, că nu aveam altceva mai bun de făcut? Cum crezi că m-am simţit când a trebuit să-i spun şefului meu: "Vă rog, să mă învoiţi câteva ore, trebuie să mă duc până la şcoala fetei mele pentru că nu se simte prea bine" Da, Amalia a trebuit să-l mint, doar nu era să-i spun că fiică-mea a decis să se poarte ca o sălbatică şi să se ia la bătaie cu colegele ei fără motiv. Da' chiar, pot să ştiu de la ce a pornit tot scandalul ăsta? V-aţi certat din cauza unui băiat?
(Heblu.)

Tatăl şi Ami se află în casă faţă în faţă. Ami îşi dă jos ghiozdanul de pe umăr.
TATĂL: Cum adică îţi plac fetele? De asta v-aţi certat? Pentru că ţi-a zis lesbiană?
AMI: Nu mi-a zis doar lesbiană. Mi-a zis şi alte lucruri, lucruri oribile pe care nici n-am să le repet. (Linişte.)
TATĂL: Nu, eu nu înţeleg. Cum? Adică îţi plac fetele?
AMI: Îmi pare foarte rău că ai fost nevoit să afli aşa. M-am gândit de foarte multe ori să-ţi spun însă n-am ştiut cum şi nici nu am avut destul curaj. Nu ştiam cum o să reacţionezi. Dar da, îmi plac fetele. (Linişte.)
TATAL: Ami, mai ai o lună şi termini liceul. Nu puteai să...nu ştiu, taci din gură? Să te iei la bătaie din cauză că îţi plac fetele. Nici nu ştiu ce ar trebui să facem acum. Să mergem la un medic sau la un doctor din ăla de cap. Cum îi zice? Că nici nu mai ştiu cum mă cheamă. Din ăla... psiholog, psiholog. Să-ţi dea nişte pastile. Să te faci bine... Doamne, Dumnezeul ce o să zică vecinii când o să audă că fiică-mii îi plac fetele. Ce ruşine. Cu mă-ta ai vorbit?
AMI: Nu.
TATĂL: Numai ea e de vină. Nu trebuia ea să plece, prin alte ţări. Trebuia să stea aici şi să te crească. (Dă să plece.)
AMI: Asta-i tot? Pleci? Îmi întorci spatele şi nu îmi zici nimic? (Încercând să nu plângă.)
TATĂL: Ce ai vrea să-ţi mai zic, Amalia? Îmi vine să intru în pământ de ruşine. Auzi, îi plac fetele.
(Heblu.)


Cosmin în mijlocul scenei, îmbrăcat mai îngrijit decât de obicei, răzând.

COSMIN: (Râde.) Azi e cea mai fericită zi din viaţa mea. După trei ani de probleme de sănătate tot mai grave pentru Andrei, mama a înţeles şi a acceptat ideea că nu mai putem să avem grijă de el, că tot ce putem face pentru el acum este să-l internăm într-un centru pentru cei cu probleme ca ale lui. Când s-a născut, Andrei nu a primit foarte multe şanse de viaţă, nu o viaţă normală cel puţin. Doctorii le-au spus alor mei că vor fi norocoşi dacă Andrei o să prindă vârsta de cinci ani. Iar el ne-a făcut o surpriză tuturor şi a ajuns până la vârsta de 18 ani. Când era mic era mai uşor să avem grijă de el pentru că... era mic. Dar a început să crească. La 12 ani avea deja un metru şaptezeci şi cu cât creştea mai mult, cu cât treceau mai multe zile, apăreau mai multe probleme de sănătate pentru el. A început să fie mai agitat, mai nervos şi greu de controlat. Auzul şi vedere au început să-i slăbească. S-au agravat problemele cardiace în sensul că inima lui devenea din ce in ce mai slabă şi nu putea pompa sângele. Vizitele noastre cu ambulanţa la spital au devenit tot mai dese precum şi crizele lui Andrei care nu înţelegea ce e cu toată acea durere care îi invada corpul. Mă aşteptam în fiecare zi ca el, corpul, organele lui să cedeze... însă nu s-a întâmplat. În schimb mama mea a început să obosească. N-am mai văzut-o zâmbind de... pentru că nu mai era niciun motiv de bucurie în viaţa noastră. Cel puţin până azi.
S-a trezit mai devreme decât de obicei. S-a îmbrăcat în hainele ei negre pe care le poartă de când a murit tata, şi-a făcut o cafea şi a băut-o privind afară într-un punct fix. În timp ce afară începea forfota şi o ploaie măruntă, am văzut cum în mintea mamei mele se naşte o idee. A luat o ţigară din pachetul meu, a aprins-o şi a început să fumeze. Iar când a terminat, s-a ridicat şi a zis: "Merg la biserică să mă spovedesc" apoi a plecat. La întoarcere mi-a spus că a luat decizia să-l internăm pe Andrei. Cu ochii în lacrimi, am luat-o în braţe, am pupat-o pe frunte şi i-am zis. "Ai luat cea mai bună decizie."
(Heblu.)

COSMIN (Cu un trandafir în mână): Am fost aşa fericit încât mi-am făcut curaj şi am invitat-o în oraş pe Crina. (Se apropie o fată de Cosmin iar acum sunt faţă în faţă. Nimeni nu zice nimic doar îşi zâmbesc.)
FATA: Bună!
COSMIN: Eşti foarte frumoasă! Vreau să zic: ăsta e pentru tine (Îi dă trandafirul.) Bună!
(Heblu.)


AMI: Nu pot să cred că vorbesc cu un terapeut. Nu sunt genul care vorbeşte despre emoţiile mele, am încercat o dată şi nu a mers prea bine. Dar trebuie să fiu o persoană matură ca să recunosc că am nevoie de ajutor.
(Heblu.)

AMI: Azi noapte l-am visat din nou, secretos şi tăcut cum a fost tot timpul atunci când trăia. Eram din nou doar o adolescentă plina de speranţă şi aspiraţii. Voiam să-l strâng în braţe, să mă cuibăresc la pieptul lui şi să-l aud zicând: "Totul o să fie bine, fetiţa mea." Dar mă uitam în ochii lui şi simţeam cum se uită prin mine, încercam să-l strig dar el nu mă auzea sau dacă mă auzea alegea să mă ignore. Atunci când a ajuns vestea la noi că a murit eram în Spania la mama.
Era dimineaţă, mă trezise chitara vecinului de deasupra. Era o zi superbă cu un soare cald şi un cer albastru fără niciun nor. Ştii, întotdeauna am zis că acel apartament a fost cel mai frumos loc în care am locuit. Era mic, îngust, aglomerat cu lucruri. Baia şi bucătăria erau minuscule dar acel apartament avea cea mai frumoasă privelişte. Tot apartamentul dădea spre mare. Tu îţi dai seama cum e să te trezeşti în fiecare zi cu priveliştea mării? Nu sunt două zile legate în care marea să aibă aceeaşi culoare. Cât am locuit acolo am văzut toate nuanţele de albastru posibil. Am văzut mare furioasă, calmă, fără niciun val sau cu valuri uriaşe care îi stropea pe copiii mai curajoşi ce provocau marea să le arate cel mai mare val al ei... Era o zi superba. M-am dus pe balcon mi-am aprins o ţigară şi am fumat-o în timp ce desfăceam o portocală. Aerul adia uşor şi mirosea a sare când a sunat telefonul. Mama s-a dus să răspundă. A vorbit câteva minute apoi a venit pe balcon şi a zis. "Tatăl tău a murit. La călcat o maşină în timp ce traversa strada." Mi-am terminat de mâncat portocala ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Deci, nu, nu am plâns când am aflat ca tata a murit pentru că pentru mine murise un străin, un om pe care nu l-am cunoscut cu adevărat niciodată.
(Heblu.)

(Ami încercând să-şi stăpânească lacrimile însă degeaba începe să plângă fără să se poată opri.)
AMI: Îmi pare rău. Nu voiam să mă vezi aşa... aşa, plângând adică. Dar nu mă pot opri. Mă simt, mă simt foarte singură. Ştiu că nu sunt. Sunt înconjurată de oameni tot timpul, şi la facultate şi la cămin. Dar mă simt singură şi simt o mare tristeţe care mă apasă şi nu ştiu de ce. Am un nod în gât şi îmi vine să plâng mereu. Câteodată îmi vine să stau în pat toata ziua să dorm iar când vine seara nu mai pot dormi şi iar mă apucă plânsul şi iar mi se pune un nod în gât. Mă enervează foarte tare că mă vezi aşa, probabil îţi par o nebună. Dar nu mă pot opri.
PSIHOTERAPEUTUL: Să plângi e ceva normal, nu e un semn de slăbiciune. E felul corpului de a face faţă unor tensiuni şi sentimente puternice pe care le simţi şi nu le poţi verbaliza. E modalitatea organismului de a te descărca, elibera de nişte presiuni pe care le simţi. Ai încercat să ţii vreun jurnal până acum?
AMI: Da, obişnuiam să ţin un jurnal. Dar la un moment dat aveam atâtea gânduri încât nu mai apucăm să le pun pe hârtie că veneau altele.
PSIHOTERAPEUTUL: Mi-ai zis în şedinţele trecute că îţi place să pictezi, că pictatul te relaxează. Uite ce îţi propun: să te înscrii la un atelier de pictură. Iar când eşti acasă şi simţi că te cuprind anumite sentimente puternice, dai drumul la muzică dacă te ajută, tu ştii mai bine, pui pânza pe şevalet şi începi să pictezi. Încearcă să pui pe pânza tot ce simţi. Hai, sa vedem dacă te ajută.
(Heblu.)


Cosmin şi Crina ţinându-se în braţe, plângând de fericire.

CRINA: O să avem un copil.
COSMIN: Un copil la fel de frumos şi deştept ca tine.
CRINA: O să-l iubim mult şi o să-i citim în fiecare seară poveşti până adoarme.
COSMIN: O să-l învăţ să meargă cu bicicleta. Dacă e băiat o să-l învăţ să joace fotbal iar dacă e fetiţă o să fiu un tata cool care ştie să împletească părul şi să facă codiţe.
CRINA: O să fim foarte fericiţi toţi trei. (Se sărută.)
(Heblu.)


În cabinetul psihoterapeutului vizibil fericită,

PSIHOTERAPEUTUL: Felicitări, Ami! Sunt foarte mândru de progresul tău şi de tot ce ai realizat în anii ăştia. Mă bucur foarte mult să te văd aşa fericită. Când e vernisajul?
AMI: Marţea viitoare. Îl pregătim deja de câteva săptămâni şi mie încă nu-mi vine să cred. Uneori, am impresia că visez dar o am pe Emma care îmi aminteşte că e cât se poate de real. Pictura m-a ajutat foarte mult, nu numai că mi-am depăşit anumite blocaje care mă împiedicau să mă bucur de viaţă dar tot pictura a adus-o pe Emma în viaţa mea. A fost dragoste la prima vedere. De cum am păşit în acel studio de pictură şi am văzut-o, am simţit...nici nu pot descrie în cuvinte... Am simţit cum începe să-mi bată inima mai repede şi o oarecare sfială. Mi-a fost foarte frică să fac primul pas. Îmi era teamă că o să mă respingă. Aşa că îţi dai seama cât de fericită am fost când am văzut că sentimentul era reciproc şi că a făcut ea primul pas. Au trecut cinci ani de când am văzut-o prima oară şi încă îmi bate inima puţin mai repede când ne vedem la sfârşitul zilei acasă. Sunt aşa de fericită că îmi e frică să o zic cu voce tare. Mi-e frică să nu se întâmple ceva rău.
(Heblu.)


Cosmin în mijlocul scenei vizibil răvăşit şi nervos.

COSMIN: Numai tu puteai face aşa ceva. Numai tu puteai să-ţi baţi joc de mine în halul asta. Nu a fost de ajuns că l-ai adus pe Andrei în viaţa noastră, nu a fost de ajuns să-l iei pe tata. Acum trebuia să ne faci şi "cadoul" ăsta, nu? Dumnezeule, de ce mi se întâmplă asta mie? Ajută-mă să înţeleg. M-am pierdut aici. Nu înţeleg de ce se întâmplă asta. Te rog. De ce? De ce copilul meu?
(Heblu.)

COSMIN: Am fost la doctor la o vizită de rutină să vedem cum decurge sarcina soţiei mele. Dar după nici zece minute de la începerea ecografiei faţa medicului trăda îngrijorare. Am simţit că urmează ceva groaznic.
(Heblu.)

COSMIN: Am primit diagnosticul de care se feresc toţi viitori părinţi. Encefalocel (Citeşte dintr-o carte.) adică o malformaţie a creierului cu localizare la tubul neural. Acest tub neural contribuie la dezvoltare craniului, a creierului, a măduvei spinării şi a oaselor care alcătuiesc coloana vertebrală. Tratamentul de corectare a encefalocelului este chirurgical şi se recomandă a fi efectuat în perioada cuprinsă între primele zile după naştere şi patru luni. Intervenţia chirurgicală presupune efectuarea craniotomiei (deschiderea cavităţii craniene), reintroducerea creierului şi a membranelor sale în interiorul cutiei craniene, închiderea craniului şi corectarea orificiului cranian. În ciuda reuşitei intervenţiei chirurgicale, tulburările neurologice pot persista. (Închide cartea.)
(Heblu.)

COSMIN: Am consultat alţi doi doctori însă recomandarea lor e aceeaşi...întreruperea sarcinii. A fost greu pentru amândoi, mai ales pentru Crina. Ea nu voia sa accepte, era furioasă şi speriată. Spunea în continuu: "Nu e adevărat. Copilul nostru o să fie bine, o să supravieţuiască. O să se facă bine. O să fie un copil sănătos, nu? Nu-i aşa, Cosmin?" Iar singurul lucru care îmi trecea prin cap atunci era Andrei... Ştiam că nu pot...Nu pot trăi asta din nou.
(Heblu.)

COSMIN: Am plâns amândoi toată noaptea. Nu am putut dormi toata noaptea. Mâine copilul meu moare şi eu nu pot face nimic.
(Heblu.)

COSMIN:...(Linişte, cu lacrimi în ochi nu zice nimic. După ceva timp.) Au trecut mai multe ore de când suntem aici. Când am ajuns abia se lumina afară, acum deja a început să se întunece. Mă simt obosit, epuizat, cu nervii întinşi la maxim. Simt că mă sufoc, vreau să ies, să umblu de nebun pe străzi. Crina doarme, doarme un somn adânc şi profund. "Ieşiţi puţin afară. Luaţi nişte aer curat. Doarme, până mâine nu se trezeşte."
(Heblu.)

COSMIN: Văd oameni grăbiţi în jurul meu. Dar ei sunt aşa grăbiţi că nu mă văd. Sunt invizibil pentru ei, aşa că merg. Merg, duc pe rând picioarele unul în faţa celuilalt şi mă deplasez prin marea de oameni. Dar pe mine nu mă remarcă nimeni. Sunt invizibil pentru ei. Străzi late, lungi, înguste, murdare, merg. E roşu dar traversez. Nu am auzit niciun claxon pentru că pentru ei sunt invizibil...sunt invizibil aşa cum îmi doream când eram mic şi mă jucam cu... Ami... Oare Ami, ce mai face? Am auzit că s-a întors. Că pictează, că lucrările ei sunt chiar bune. Azi are vernisaj şi nu e departe de aici... Ami, oare ce face?
(Heblu.)


Suntem în interior. Mai multe tablouri suspendate prin fire de tavan. Îl vedem pe Cosmin şi pe Ami în scenă. Muzică pe fundal, sunete de mulţime, râsete. Ami este cu faţa spre public zâmbind cu un pahar de şampanie în mână. Iar Cosmin o priveşte. Apar lacrimi în ochii lui apoi pleacă.


Afară în dreapta Cosmin cu telefonul în mână îşi cheamă un Uber. Ami la telefon ieşind de la vernisaj.

AMI: Da, poţi spune că a fost un adevărat succes. Chiar le-au plăcut mult. Au venit mulţi oameni deşi nu mă aşteptam. Îmi pare rău, mama, că nu ai fost şi tu aici. Dar o să le vezi săptămâna viitoare când ajungi. Da, în rest sunt bine. Şi Emma e bine. Acum mergem la un restaurant să mâncăm, să sărbătorim. Mi-a zis Emma că mi-a pregătit o surpriză. Ia-te uită, a început sa ningă. Da, mama. Şi eu te iubesc. Ne vedem săptămâna viitoare.
COSMIN: Felicitări pentru vernisaj. Nu prea mă pricep eu la pictură dar mi-a plăcut. Tablourile tale au ceva... liniştitor.
AMI: Mulţumesc frumos! Apreciez... Scuze, Cosmin? Cosmin Anghel?
COSMIN: Da, chiar el în carne şi oase.
AMI: O, Doamne, nu ne-am mai văzut de... cât? Zece ani?
COSMIN: 13, cred.
AMI: Wow... Mă bucur super mult că ai venit. Tu cum eşti? Ai treabă acum? Nu vrei să vii cu mine şi prietena mea sa mâncăm ceva?
COSMIN: Mi-ar plăcea dar nu azi. Altădată.
AMI: Dă-mi numărul tău - sau cum eşti pe facebook?- să ţinem legătura.
COSMIN: Nu am facebook. (Fac schimb de numere de telefon.) Ok, trebuie să plec, mi-a venit Uber-ul. Mă bucur că te-am văzut şi că eşti bine.
AMI: Şi eu mă bucur mult că ai venit. Vorbim. (Se îmbrăţişează)


COSMIN: Sau poate fotbalist aşa aş avea o grămadă de prieteni cu care aş juca fotbal toată ziua. Tu?
AMI: Ceilalţi copii cum sunt?
COSMIN: Nu-i ştii?
AMI: Nu. E prima mea zi la grădiniţa asta.
COSMIN: Cum aşa?
AMI: Părinţii mei se mută destul de des şi trebuie să merg şi eu cu ei. Odată când ne mutam l-am uitat la vechea casă pe domnul Ursilă.
COSMIN: Domnul Ursilă?
AMI: Da. E un urs de pluş. E prietenul meu cel mai bun.
COSMIN: Şi l-ai uitat la vechea casă.
AMI: Nu din vina mea. Oricum, când mi-am dat seama că l-am uitat m-am întors după el. Iar părinţii mei după mine.
COSMIN: Adică ai plecat singură?
AMI: Da. Era vorba de prietenul meu cel mai bun.
COSMIN: Wow, ce tare. Nu eşti ca celelalte fete. Ele sunt fiţoase şi fricoase şi nu se joacă cu maşinile... Ionuţ încă face pe el aşa că mai bine nu stai pe lângă el când vezi că bea apă. Mircea are tot timpul cel mai tari jucări dar nu te lasă să te joci cu ele. Alin e cel mai bun la baba oarba iar Luci vorbeşte în somn.
AMI: Şi tu?
COSMIN: Eu nu vorbesc în somn.
AMI: Nu, voiam să zic tu cum eşti?
COSMIN: Hmm, ok. Eu nu am un cel mai bun prieten. De fapt nu prea am prieteni. Sunt un lup singuratic. Ştiu replica asta dintr-o reclamă.
AMI: De azi înainte eu Ami sunt cea mai bună prietenă a lui Cosmin iar Cosmin e cel mai bun prieten a lui Ami. Vrei?
COSMIN: Vreau. Dar nu o să se supere domnul Ursilă?
AMI: Domnul Ursilă e un urs de plus, Cosmin. Sunt sigură că o să înţeleagă.
COSMIN: Tu n-ai răspuns la întrebare.
AMI: Ce întrebare?
COSMIN: Ce vrei să te faci când o să fi mare?
AMI: Vreau să fac jucării pentru toţi copiii din lume. Sau bucătar ca tata, cred că s-ar bucura. Nu m-am hotărât încă.
(Heblu.)