Dar nu numai despre asta e vorba, ci despre o strivitoare dominantă a epocii, despre o adevărată paradigmă politico-epistemologică (politică a adevărului: în cazul nostru, o epistemologie anti-epistemică): sfidarea adevărului ca produs al ştiinţei (exact cînd şi-a atins, istoric, apogeul, ştiinţa este, social, respinsă). Explicaţii şi dezvoltări, în curînd. I'm working on!
Mă uit la ştiri şi văd trecutul. Cum trece din nou. Cum mai trece o dată.
Singurele crime perfecte sînt crimele colective (consensuale, consimţite, inconştiente): fără vinovaţi.
Buletinele (fluxurile) de ştiri sînt ca mersul trenurilor: zilnic aceleaşi, la ore fixe. Spune-mi ce oră e ca să-ţi spun ce ştire "trece", "se dă".
Căutînd altceva în deja multele caiete şi carnete din care am scos Pandemiocraţia, găsesc foarte multe lucruri asupra cărora nu am avut puterea să revin, să insist, pe care să le dezvolt, să le scriu pe îndelete, pe toate părţile şi în cît mai multe direcţii.
De exemplu: se tot spune că pandemia împiedică, accidentează, omoară economia, ne încăpăţînăm (tragic) să nu vedem că nu virusul a produs pandemia, ci tocmai această economie prădătoare, acest mod epuizant de a concepe economia (ca forţă totalitară în forme unice) a produs pandemia. Pandemia opreşte economia (această economie, pentru că nu e deloc normativ, dictatorial unică) pentru că economia a produs pandemia. Virusul este, poate, reacţia "viului" la voinţa de transformare generală, totală a lui în marfă: efect de fricţiune, reacţie, feedback. "Virusul" e un produs politic, al acestei politici exclusiv, totalitar economice, şi tocmai de aceea aceeaşi politică nu poate să-i vină de hac, ci doar să-l perenizeze, să-l încrusteze, să-l cronicizeze. Ceea ce, deja, iată, face. Economia e pandemia. Această economie este această pandemie. Acum, generalizate, durabil instalate ca nou regim politic şi mod de viaţă. Degeaba ne zbatem cîtă vreme nu "ieşim din cutie".
Virusul nu există, e doar un efect de sistem al "sistemului-lume". Conspiraţia e imanentă, a tuturor, participăm cu toţii la ea.
Opriţi restricţiile, să se redeschidă HoReCa, să putem să mîncăm în continuare pangolinu', liliacu', şoaricele, porcu', vita, omu', au crescur stocurile! Să consumăm tot, tot, să recirculăm repede, repede, repede, să producem profit mereu nou din consumarea mereu şi mereu, iar şi iar, a aceluiaşi mare produs, a aceleiaşi Mărfi Unice. S-a întrerupt ciclul, circul, a apărut un gol, o fisură, o întrerupere în sistem, ni s-a spus să îi spunem "Virus", dar e poate doar o crăpătură prin care să putem zări în afară, şi înăuntru, dar de-a latul, nu de-a lungul, captiv, circular... Nu e criză, e ocluzie intestin(al)ă.
Superflu ca Super-Glu, adică adicţie la flux, la mestecat continuu, ADHD civilizaţional profitabil.
Chiar dacă "în vreme de război" permanent (nu doar recurent: politică-război) există "mari răniţi" şi infirmi, "Malgré les apparences, la littérature s'écrit en réalité à deux mains, comme la musique de piano. La ligne, la mélodie verbale, s'enlève et prend appui sur une basse continue, un accompagnement de la main gauche qui rappelle la présence en arrière-plan du corpus de toute littérature déjà écrite, et signale avec discrétion et fermeté que nous avons quitté sans retour le registre de la communication triviale" (Julien Gracq, Nœuds de vie, José Corti, 2021).
Narcisism, foarte bine, dar unde este frumosul Narcis în toată această oglindire de sine? Narcisism fără Narcis. Nu pentru că am fi frumoşi stăm să ne oglindim, nu ne mai putem opri din oglindit, ci invers: ca să fim frumoşi, pentru că aşa fac frumoşii, pentru că frumosului îi place să se oglindească, să se multiplice, asta îi este, inevitabil, menirea. Deci nu pentru că am fi noi frumoşi ne uităm permanent în oglinzi, ci ca să ne încredinţăm, astfel, invers, magic, că nu ne-am uita irezistibil în tot ce există ca-ntr-o oglindă dacă n-am fi Frumuseţea.
Evident că mulţimile care au luat cu asalt Capitoliul american sînt "anticomuniste", luptă cu comunismul! Răsună lumea de "Jos comunismul!" Şi dă-i şi luptă!
Precizări necesare, şi binevenite. Aşa cum se face o ştire, cum se face jurnalismul. Profesional, adică intelectual vorbind: cu cunoştinţe şi informaţii, nu (doar) cu "afecte" şi cu impresii expresive. De ce să ne mai mirăm că practica adevărurilor contrafactuale (ca să le spunem politicos) a ajuns, din nou, generală, cînd primeşte constant asemenea sprijinuri intelectuale. "Din nou", pentru că zvonistica şi "impresionismul" "expresivist" au fost dintotdeauna regula, tocmai împotriva lui născîndu-se, istoric şi luminist, presa şi jurnalismul, ca parte a "religiei adevărului" (seculare, desigur).
https://www.observatorcultural.ro/articol/stampila-nemeritata
Într-o logică publică şi public împărtăşită complet şi evident viciată, ca un adevărat monument de for public închinat confuziei şi corupţiei morale aproape unanime, toţi i-au sărit cu seninătate în cap regizorului Nanau că a refuzat să se lase decorat de Preşedinte şi a criticat Ministerul Culturii pentru ne-asistarea culturii independente aflate în pericol de moarte, spunînd cîţi bani i-a dat Ministerul pentru filmul Colectiv, ca şi cum ar fi trebuit să-l facă pe gratis şi, mai ales - asta e cel mai grav! -, ca şi cum drepturile de autor ar fi trebuit să-l cumpere, să-i cumpere tăcerea şi să-l domesticească, transformîndu-l în plantă de protocol a puterii. Păi dacă ar fi fi fost aşa, ar mai fi stat şi insistat el să facă acest film care acuză tot ce e stat şi, iată, morală publică în România? Deci după ce are neobrăzarea să ne facă de rîs criticîndu-ne, adică arătînd adevărul întregii lumii şi avînd succes tocmai de asta (pe socoteala noastră adică), după ce că îi dăm şi bani să ne critice mondial, vine şi refuză, culmea, să fie decorat şi îmbălsămat la cel mai înalt nivel? De neiertat, nu? De remarcat, totuşi, obiectivarea şi depersonalizarea, lepădarea de sine a nesimţitului disident, care tocmai pe motive de vizibilitate şi de audienţă, adică, tocmai, nu din motive personale, aşa cum e acuzat, s-a folosit de notorietatea la care a ajuns ca să arate cu degetul spre starea în care este lăsată, politic, cultura în România. Nicio ruptură în atitudinea sa, dimpotrivă, o rarissimă continuitate şi consecvenţă a denunţării adevărului.
- "Mii de oameni îşi văd ameninţate ocupaţia, teatrele, galeriile şi trupele independente sânt în pericol existenţial, festivalurile de toate genurile sînt anulate, la Centrul Naţional al Cinematografiei nu s-a mai organizat niciun concurs de proiecte, producţia de film s-a prăbuşit, iar cinematografele sînt în pragul falimentului.
- Ce face Ministrul Culturii, domnul Bogdan Gheorghiu, în acest context? Mai întîi, încearcă să-l discrediteze pe regizorul Alexander Nanau care - pe 12 ianuarie - a tras un semnal de alarmă, refuzând să primească o distincţie oferită de către Preşedintele României, domnul Klaus Iohannis. Ministrul scoate din raft dosarele cu finanţările obţinute de filmul domnului Nanau începînd cu anul 2016, ca şi cum ar fi vorba de sume acordate prin graţia domnului Gheorghiu, iar petentul şi-ar fi pierdut astfel dreptul de a protesta. Atacă un om care contribuie la prestigiul internaţional al culturii române şi implicit al României, dar evită fondul problemei... Apoi înşiră o listă de fonduri alocate culturii în 2020, dintre care majoritatea funcţionează chinuit de ani de zile, ca şi cum ar fi vorba de formule de sprijin pe care Ministerul le-a creat în contextul pandemiei."
Girezi?
Cirezi!
- "'I believe that ethically everyone should take the vaccine,' the Pope said in an interview with TV station Canale 5. 'It is an ethical choice because you are gambling with your health, with your life, but you are also gambling with the lives of others'" (Reuters).