Donez costum de arbitru

Ai acelaşi şef maxim patru ani. Deasupra unui şef e alt şef, care şi el stă maxim patru ani. Piramida creşte pe verticală precum Coloana Infinitului, cu noduri din patru în patru. Aste e bine, asta poate fi şi rău, depinde de anduranţa fiecăruia.

E luni şi e frig. Ne aşezăm cu toţii în sala de şedinţă şi parcă suntem într-o catedrală goală. Vorbim în şoaptă şi avem palmele reci, ca şi cum am avea emoţii. Oaie a intrat, cu haina pe umeri ca un director de la Contactoare. Mustaţa lui a făcut o pauză lungă, deşi ochii ne vorbeau de mult. Pare să ne ţină un discurs mut şi priveşte insistent peste noi, apoi la fiecare din noi. Este un moment solemn, dacă te uiţi la el din profil şi nu găseşti altă stare. Mustaţa începe să se mişte ca un metrou când pleacă din staţie:
- După lungi deliberări cu soţia, am decis că mă voi pensiona peste un an, nu peste doi, cum v-am spus mai demult. Asta înseamnă că mă voi retrage deci mai devreme de la post. Deci că îmi voi încheia mandatul cu un an mai devreme, deşi poate mi-aş fi dorit să mai stau un an. O spun cu regret, îmi place în general aici, în ciuda corupţiei şi problemelor, chiar daca e greu uneori să înţelegi cum lucrează oamenii pe aici. Dar am luat decizia să mă pensionez la timp, să nu intru în prelungiri.
- E momentul să fac loc unui expert mai tânăr. Deşi ştim cu toţii că experienţa mea nu se mai găseşte uşor în zilele noastre.

Ce act de generozitate! Nu e ca şi cum a fost forţat de un alt şef din capul piramidei să elibereze postul mai devreme. Donez costum de arbitru unui arbitru tânăr. Rog seriozitate. E-mailul ăsta intrase azi dimineaţă în inboxul nostru şi nici nu apucasem să îl şterg. Tot un act de generozitate, exact ca al lui Oaie.

Toţi patru ne uităm la el. Şi el se uită la noi, fluturând un zâmbet şters. Îmi vine să mă ridic de pe scaun şi să fac roata în sala de şedinţă. Mă abţin cu eforturi mari ca faţa mea să nu trădeze expresia relaxării profunde. Mă uit şi la colegi. Diana pare brusc întristată. Hans a rupt un pix, din greşeală şi jumătatea ruptă a făcut în locul meu o roată amplă peste capetele noastre. Clara a părut egala cu ea însăşi, nu emoţionată, nu impresionată, un poker face profesionist.

Atât a avut să ne spună. Oaie s-a ridicat cu sentimentul omului care tocmai a dat o veste cu consecinţe grele.

Am ieşit pe hol şi mi-am reţinut în continuare orice expresie de bucurie de pe chip. Nu vorbim între noi, nu luăm temperatura sentimentelor fiecăruia, ca nişte profesionişti. Nici măcar nu am cu cine să îmi împart bucuria.

După prânz merg la baie să mă spăl pe dinţi. Clara e şi ea aici, se spală pe mâini şi e rece şi serioasă, cum o ştiu. Nu vorbim nimic şi simt că mă voi bucura în singurătate de vestea de azi, fără să aflu ce cred şi ceilalţi despre asta. Clara deschide uşa şi iese, dar se întoarce rapid şi îmi spune pe fugă:
- În caz că te întrebi, azi în şedinţă a trebuit să mă gândesc la măicuţa aia jefuită acum doi ani ca să nu sar în sus de bucurie de pe scaun!

(Bucureşti, 2014)