Cum am găsit America

Dragi toţi,
În primul rând iertaţi mass-mailing-ul.

Trec la subiect: după cum ştiţi, unii, sau nu încă, alţii, sunt în SUA pentru ca să lucrez timp de trei săptămâni la o revistă americană, Philadelphia Weekly, în cadrul unui fellowship finanţat de New York University.

Am ajuns duminică seara, 20 martie, în Philly, iar ieri, luni, am stat toata ziua în redacţie, aşa că nu am nici o informaţie despre oraş, decât că redacţia şi hotelul se află foarte aproape una de alta şi în buricul târgului, care e tot una cu cartierul financiar, ceea ce înseamnă că seara străzile sunt deşarte de oameni, cu excepţia grupurilor de homeless.

Aşa că singurele mele impresii despre America sunt din New York, unde tot grupul de ziarişti invitaţi de NYU a sosit în 15 martie.

La aeroportul JFK, în noul terminal pentru sosiri internaţionale, te întâmpină o imensă frescă în cel mai simpatic stil al realismului socialist - numai că ei nu ştiu că aşa îi spune. Nu pot produce dovezi fotografice pentru că, bineînţeles, fotografiatul este interzis.

La trecerea frontierei m-am simţit aproape jignită de lipsa de atenţie pe care mi-au dat-o funcţionarii, după ce organizatorii - şi de la NYU şi de la Departamentul de Stat - mă pregătiseră pentru reacţii paranoice din partea acestora.

Am locuit şi am umblat numai prin insula Manhattan, dar plănuiesc să văd Queens şi Brooklyn în ultima săptămână a şederii pe coasta de est, când ne întoarcem la New York şi vom da raportul la NYU (şi poate şi altora) că, adică, ce am facut noi pe aicea.


Prima impresie este întotdeauna şi cea mai corectă.

Mă aşteptam să văd un oraş lucind în sticlă şi aluminiu; desigur că strălucirea o are, dar în primul rând are căldura faţadelor întunecate de cărămidă şi piatră brună.

Mă aşteptam să văd un oraş al magazinelor luxoase; desigur că le are, dar are în primul rând micile magazine gen "mom & pops" care se aliniază de-a lungul majorităţii străzilor.

Mă aşteptam să fiu strivită de înălţimea clădirilor; zgârie-norii există, de o parte şi alta unor străzi de lăţimi identice cu cele de acasă (ba, aş spune că Fifth Avenue e cam jumătate din lăţimea lui Magheru), dar tot aşa există şi clădiri de două-trei, maxim cinci etaje.

Mă aşteptam să văd ceva complet de pe altă planetă, şi am fost uimită să văd cât de mult seamănă Manhattan-ul cu Amsterdam-ul. (M-am bănuit chiar de sărăcie de referinţe culturale, pentru că tocmai ce vizitasem Amsterdan în toamnă, dar apoi ghidul care ne-a condus într-un tur spre cartierul financiar - aflat în sudul insulei, unde erau şi Turnurile Gemene şi se afla Wall Street - ne-a spus că înainte de a se numi New York, oraşul s-a numit New Amsterdam, pentru că a fost construit de olandezi.

Dacă este ceva de pe altă planetă, apoi aceea e panorama nocturnă a New York-ului de pe vârful lui Empire State Building. Exact asta a fost imaginea mea, văzând oraşul de sus: că vin cu nava la aterizare pe o planetă străină, ca într-un film SF.

Iarăşi de neconceput este dimensiunea Wall Street: e de-a dreptul o alee pitifelnică, începe din faţa lui Trinity Church, despre care ghidul spunea că e cea mai bogată biserică din lume, pentru că e posesoarea celor două firme imobiliare alăturate, iar prin ele, a celei mai masive averi de natură imobiliară din lume. (Cristi, poţi să verifici, sau e legendă?).


Căminul NYU, unde am fost cazaţi, se află în Greenwich Village, unde vă amintiţi că a fost originea unei revoluţii culturale şi politice prin anii '70. Acum este o zona afluentă, in care artiştii adevăraţi nu îşi mai pot permite să locuiască.


Vorbind de locuit, am parcurs cu piciorul Fifth Avenue - strada celor mai bogaţi din New York - de la numărul 1, în sud, care începe din Washington Square, şi mergând drept spre nord, pană la capătul sudic al lui Central Park.

Magazinele de lux îţi iau răsuflarea, de nu mai poţi să îţi faci vânt pe uşa lor. Eu mi-am făcut totuşi în "Victoria's Secrets", pentru că aveam misiunea de a găsi un sutien cupa D pentru o prietenă dăruită de natură, şi mi-a mai venit inima la loc cînd i-am găsit în defect: şi din fibră naturală, şi care să se închidă în faţă, şi în culori pastelate, şi fără buret - nu aveau!

Am constatat că, cu cât e mai mare firma - sau omul - cu atât mai micuţ e scris textul, într-un colţ al vitrinei, sau într-un colţ al cărţii de vizită. Cu cât e mai mare magazinul, cu atât ai doar o poşetuţă, sau un pantofior expus în vitrină, cel mult un manechin...

Doar Donald Trump, care este un fel de mocofan bogat pe care adevărata clasă superioară nu îl acceptă, şi-a trântit pe propriul zgârie-nor, botezat, cum altfel, Donald Trump, un ditamai banner-ul prin care face reclama la emisiunea "You're fired" pe care o găzduieşte la TV.

Am vizitat şi clădirea ONU şi am rămas cu amintiri de neşters: în holul principal te întâmpină un miros dens de cantină (care se află chiar lângă intrare), iar uşa la sala Adunării Generale ne-a fost deschisă, după încercări repetate ale diferitelor chei din nou, de către un şef al biroului de presă rus, aflat de 22 de ani la ONU, ceea ce, cred că sunteţi de acord, ne oferă suficiente argumente pentru a fi siguri că e un vajnic KGB-ist.

Pe scurt, concluzia mea - venită prin simţurile care au completat argumentele raţionale - e că ONU este pe ducă.


Pe Forty Second Street, care duce la ONU, am trecut pe lângă clădirea Fundatţei Ford: era una dintre acele clădiri cu firma scrisă mărunt, undeva jos, dar care are un hol deşănţat de mare, vitrat şi pe o parte şi pe alta a clădirii, în care adăposteşte o pădure luxuriantă.

Am adoptat una dintre cele două tehnici posibile ca să vedem de aproape (adică fie intri ca şi când ai fi proprietarul, fie ceri voie ca un turist neajutorat) păduricea. In acest caz am folosit strategia numărul doi şi, astfel, apucă de văzu minunea asta şi profesorul de la NYU care ne însoţea, şi care este new yorkez sadea, dar nu-i dăduse prin minte că "se poate".


Înapoi de la ONU, pe Forty Second Street, am ajuns în Times Square, cea cu reclamele şi globul care coboară de Anul Nou, situată la intersecţia cu Broadway Street; în apropierea acestei pieţe se află teatrele atât de faimoase.

Am reuşit să văd Menajeria de sticlă, cu Jessica Lange, pe care o ştiţi din Tootsie (alături de Dustin Hoffman) şi din Poştaşul sună întotdeauna de două ori (daca nu mă înşel, alături de Jack Nicholson).

Ce să spun: a jucat minunat, dar la fel de minunat au jucat şi actriţele românce pe care le-am văzut în rol. De aceea m-am şi dus la o piesă pe care o cunoşteam: pentru comparaţie.


Am fost şi la Museum of Natural History, unde bine am făcut că am început cu ultimul etaj, cel cu dinozaurii, pentru că aceasta colecţie face toţi banii - este cea mai mare colecţie de schelete complete -, iar după şase ore de vizitat nu mă mai ţineau picioarele, aşa că am renunţat la ultimul nivel, cel cu viaţa marină.

Oricum, m-am măsurat cu Tyranosaurus Rex: un dinte al lui din faţă e lung cât palma mea, iar capul meu îi ajungea undeva pe la genunchi.


Între timp, multele ore parcurse pe jos, din foamea de a vedea cât mai multe, m-au adus la dezvoltarea călcăturii mele new-yorkeze: după şase-opt ore de mers nu mai pot călca pe toată talpa, aşa că folosesc doar exteriorul ei, legănându-mi trupul în acelaşi timp, ca să îmi iau avânt, ca în mersul "cool" al puştanilor.


Concluzia apoteotică la care am ajuns este că atracţia turistică a unora este nimic mai mult decât casa altora, iar New York este un loc în primul rând locuit de oameni, nu populat de clădiri.

New-yorkezii sunt o specie aparte şi pentru ceilalţi americani, am aflat. Oricum, mie mi-au plăcut, ba chiar mi s-a părut că împărtăşesc multe dintre defectele lor, ceea ce mă face să sper că le împărtăşesc şi calităţile: sunt nerăbdători, guralivi, direcţi, gata oricând să îţi dea o replică acidă, dar şi comunicativi, prietenoşi, "social commentators" şi apărători ai celui mai slab.

Promit să nu vă mai asasinez cu asemenea mega-epistole; va fi foarte uşor, pentru că încep munca. Deci, la bună vedere, că peste o lună şi ceva mă întorc acasă.