A trebuit să admit asta. Din motive precum: tinerii britanici au început să meargă la bustul gol pe stradă, răţuştele din parc au făcut boboci (cu ocazia asta a trebuit să admit că sunt destul de aproape de viaţa sălbatică). Şi am început să înţeleg şocul vienezilor cînd au aflat de unii care au mâncat lebede.
Pe scurt şi fără poze: de la jumatea lui martie, am fost prin Italia, Franţa şi Elveţia. De fapt poate nu am fost, pentru că nu am poze.
O să fiu succint şi nu îmi cereţi să scriu mai mult (răspund doar la întrebări punctuale):
Rouen: flori peste flori (lalele) şi nu le fură nimeni,restaurante pline de burghezi în timpul săptămânii, chelneri care îţi atrag atenţia prin tonul folosit că vinul ales nu merge cu ce vrei sa mănânci, hanuri de la 1300 etc.
Lausanne - oraşul din care mizeria a fost extirpată fără să fie înlocuită cu lux ostentativ. Şi culmea, nici nu pare mort ci plin de viaţă. Inclusiv de diverse culori de oameni.
Elveţia: nimic cu adevărat ostentativ. Casele, trenurile, totul nu sunt sclipitoare (precum vilele din Valea Borşei). Nu, totul pare într-un mod ciudat, modest.
Am căutat cu disperare gunoaie. De-a lungul căii ferate (locul predilect pentru ele, atît în România cît şi în Anglia).Am mers 4 zile cam 6 ore cu trenul în fiecare zi (abonament, 110 lire). Ei bine, nu şi nu. Am reuşit să descopăr ceva tocmai în Zermatt. Era un mic şantier şi era ceva mizerie în jur.
Hostelul din Geneva: totul era cu cheie. Pînă şi frigiderul era fragmentat în zeci de cutiuţe, fiecare cu cheia sa.
Şi cât eram acolo, am aflat că România a devenit şi mai celebră în Franţa: un patron francez le-a spus angajatelor pe care le concedia că dacă vor să-şi păstreze locurile de muncă, să vină în România să muncească pe 200 de euro, brut.
*
Festival cu filme poloneze:
Se prezintă cei doi regizori polonezi (tipă şi tip).
Tipa emite acele fraze sentimentale atît de necesare în astfel de cazuri: ”I am happy to be here, thank you, bla-bla”
După ce termină i se dă cuvîntul şi tipului.
Care ia microfonul, stă 2 secunde şi zice:
"Yes [pauză iar]. The same."
Şi dă microfonul înapoi.
Sala, în delir.
*
Omniprezenţa avertizărilor. În sfârşit, una care nu mi s-a apărut exagerată: la festival, era un afiş prin care se comunica că în seara x, la filmul y, orele z va exista un cameraman care va filma oamenii din sală. Cum ar veni, e dreptul fiecăruia dintre noi de a evita să fie filmat în public.
*
Zbor cu Ryan Air:
Eram curios să văd cum se zboară cu o companie aeriană care e construită în jurul ideii de servicii minime (“no-frills”). Decolarea la 7 am. “Însoţitorii de zbor” erau absolut fenomenali: tipa, blondă ca o păpuşă. Dar obosită, mai rău ca mine, care plecasem de acasă la 3 (trei) noaptea. Mă uitam la ea şi îmi ziceam: acu adoarme în timp ce vorbeşte. Pur şi simplu se uita prin pasageri. După aterizare, când ne-a spus cât s-a bucurat să aibă grijă de noi (it was a pleasure to take care of you), am izbucnit în râs. Iar tipul era şi mai interesant. Avea o frizură de rocker revoltat. Costumele lor erau patetice (asta apropo de o ştire de mai demult cum că managementul se gândeşte la noi căi de a mai reduce costurile şi vrea să îi pună pe angajaţi să-şi plătească costumele).
În rest, inventivitatea de a mai câştiga un ban din orice e nelimitată. Vindeau bilete la un fel de tombolă, în avion.
*
Bun, deci scriam despre mizeria din jur. Trecând peste subiectivismul de rigoare, există o nuanţă: aici, ca şi în România, sunt o grămadă de oameni care aruncă ambalaje pe jos, elimină diverse lichide din ei pe stradă etc. Diferenţa esenţială este că aici se vede că există un sistem coerent care strânge gunoaiele. E adevărat, fără nici un fel de represiune asupra celor care încalcă regulile. Şi acum îmi dau seama că nu cred că am văzut vreun afiş care să spună: „interzisă aruncarea ambalajelor pe stradă”, deşi există avertizări de toate felurile (ultima văzută: „danger, excavation below”). Ei bine, în România acest sistem nu există. Sunt doar nişte zbateri dar nu e ceva coerent.
Exemplul cel mai bun poate să fie mersul pe stradă atunci când plouă: ei bine, şansa de a fi stropit e minimă.
Nivel de civilizaţie (şi sper să nu supăr pe prea mulţi prin ce urmează): există (oare) ţări în care atunci când se termină un film la cinema, o majoritate din sală nu se ridică instant ci se uită la generic ca să vadă cine a scris muzica, unde s-a filmat etc. Apoi există ţări în care o majoritate se ridică şi îi incomodează pe minoritari să vadă filmul. Ăsta e cazul Londrei. Şi apoi, iubita noastră capitală în care de uneori nici măcar nu ai şansa să vezi filmul până la capăt.
Coloană oficială, aproape de Westminster: doar 3 maşini şi vreo patru motociclete. Aveau luminile albastre, au oprit circulaţia, dar fără girofare. Totul în linişte, calm. De când sunt aici, cred ca am auzit un girofar de la o maşină „oficială” o singură dată. Pe de altă parte, poţi auzi şi vedea foarte des maşini de pompieri, poliţie etc.
*
Călătorie cu autobuzul:
2 polonezi se discută cu voce tare, se repetă obsesiv cuvântul “curvă”. Din câte ştiu, nu are acelaşi sens ca la noi dar tot ceva pe aproape.
Apoi un cuplu vorbeşte o cehă / sârbă sau ceva de genul asta. Tipa răspunde la telefon şi o dă pe franceză. Cu siguranţă, îmi vor lipsi lucrurile astea când nu voi mai fi aici...
Aici au găsit o nouă idee pt a îmbunătăţi comunicarea în transportul în comun: există nişte insigne pe care ţi le pui în piept ca să spui celor din jur că eşti gravidă şi în felul asta cei care stau pe scaune şi nu eliberează locul nu mai au nici o şansă să spună că au crezut că doamna e grasă şi nu gravidă...