Copii pe şantier

Şantierul era locul nostru preferat în vremuri de pace. Pătrundeam în clădirea neterminată a şcolii, după ce muncitorii plecau şi paznicii se ascundeau în baraca lor cu o sticla de ţuică, urcam pe treptele fără balustrade, lipiţi de perete, în semiîntuneric, aruncând priviri temătoare spre hăul care ne mărginea ascensiunea. Ajungeam pe acoperiş. De acolo priveam urmele vechii mahalale care se întindeau ca o cicatrice printre construcţiile noi. Câte un cuptor de lut scăpat de barosul demolărilor, trei uluci de gard care se ţineau una pe alta, în picioare, în locul unde delimitaseră cândva privatul de public, casa de stradă sau separaseră două familii, două istorii, două trecuturi. O viţă de vie lângă care se săpase un şanţ de fundaţie rămăsese aproape aeriană, cu rădăcinile ieşite din pământ, fire gălbui, încâlcite ca părul unui mort. Resturi de pavaj cubic, brânduşe înflorite prin praful de ciment care era purtat alb de cea mai uşoară adiere şi se depunea ca o cenuşă peste tot.

De sus, aruncam cu pietre în câinii fostei mahalale. Pentru un timp şi ei se învârtiseră fără rost, fără să înţeleagă cum li s-a volatilizat de azi pe mâine tot universul cunoscut: copacii pe care-i marcaseră ridicând piciorul, casele pe care le păziseră, stăpânii pe care-i adoraseră. Noaptea îi speria peste fire. Întunericul care se aşternea peste noua lor lume, căreia nu-i mai recunoşteau mirosurile, sau poate doar sfârşitul altei zile de abandon îi sălbăticiseră, îşi urlau prelung nedumerirea, îşi chemau stăpânii sau îşi plângeau soarta. De la un timp se liniştiseră, s-au aciuiat pe lângă blocuri, foştii stăpâni îi uitaseră şi nu-i mai căutau cu resturile de la prânz, nu le mai zgândăreau rănile vechi. S-au vindecat, au devenit gregari şi au format haite. La topirea zăpezii, o sevă nouă li se vărsase în sânge şi acum multe căţele se furişau din calea noastră şi-şi ascundeau temătoare burţile rotunjite.

Aşteptam. De sus, de pe şcoală, vedeam până dincolo de Dunăre. Când seara se lăsa printre blocuri şi peste rămăşiţele mahalalei, pe malul celălalt începeau să se aprindă lumini care se aglomerau într-o constelaţie terestră şi o Cale Lactee se lungea peste oraşul străin. Era spectacolul nostru, plata pentru curajul cu care urcăm scările înmuiate în hău ca să privim cum cade noaptea peste malul mai înalt şi mai luminat al Dunării. Nu ne-am fi săturat de feeria gratuită, dar începea să se simtă miros de cartofi prăjiţi şi urmau strigătele cu care mamele ne chemau la cină. Taţii soseau nesiguri pe picioare, sprijiniţi de bicicletele pe coarnele cărora atârnau genţi de muşama cu colţurile roase.

La coborâre, i-am găsit pe cei din douăşopt pe terenul şcolii. Cred că ne-am bătut sau poate nu am apucat, atunci a venit Profesorul şi ne-a chemat la poză. Ne-a aşezat cu mâna, cei mici în faţă, fetele la mijloc, băieţii în spate. Îşi luase un aparat Smena şi voia să-l testeze cu noi, ne-a tot aranjat pe fundalul şcolii fără ferestre şi apoi a strigat: Atenţie! Păsărica!

Zbanghii, încruntaţi, serioşi, supăraţi. Nici un zâmbet, nici măcar o schiţă de zâmbet pe vreun chip din fotografie. Gelu are la picior o puşcă pentru cornete, eu ţin în mână o praştie, câţiva sunt înarmaţi cu beţe. Pe primul rând sunt picii, fraţii şi surorile mai mici, daţi în grijă de părinţi. Acceptaţi de nevoie, trimişi să se joace cu păpuşile şi plesniţi la cea mai mică nesupunere, au toţi căciuliţe legate strâns sub bărbie şi mucii întinşi generos pe obraji.

Îi număr, trei rânduri compacte de copii despărţiţi în două tabere de firul invizibil al conflictului. Clasicul război dintre doişpe şi douăşopt pornea din senin şi se stingea cu atât mai greu cu cât nu ne mai puteam aminti motivul de harţă. În timpul zilei ne apăram cu străşnicie teritoriul, lăsând între blocuri fâşia de neutralitate, o străduţă rudimentară al cărei pavaj dispăruse sub straturi de noroi care se uscau şi, vara, formau un praf fin şi gros până la glezne. În no man's land nu se mai bătea mingea, străduţa era supravegheată cu ochi de uliu de ambele părţi. La fel şi celelalte teritorii care ne aparţineau. Noi aveam spatele blocului cu şantierul, cei din douăşopt aveau barele de bătut covoare pe care se antrenau toate nadiile. Luptele se duceau verbal, cu invective, poate cel mai greu de suportat, şi fizic, cu pietre, beţe şi cornete. Uitai lovitura, dar nu iertai înjurătura.

Eu sunt încruntată ca un copil cu riduri pentru că în spatele meu s-a nimerit Lache. El are faţa schimonosită de plâns reţinut. Mă temeam de Lache, o frică vecină cu ura. Pe Mirela de la patru o prinsese când trecuse prin faţa uşii lui şi o frecase la ţâţe. Aşa-mi povestise Mirela şi n-aveam de ce să nu cred o astfel de acţiune bizară pe care Mirela nu o putea scorni, mai ales că nici măcar nu avea ţâţe. Mai bine să nu ne mai jucăm cu el, hotărâse Mirela, iar eu o aprobasem, dar tot ea mă rugase, după ce Profesorul ne dăduse cu blitzul în ochi şi terminase cu fotografierea, să rămânem în curtea şcolii şi să-l ajutăm pe Lache să-şi găsească cheia pe care o pierduse când coborâsem de pe şcoală.
- Eu nu stau, îi şoptisem să nu audă ceilalţi, s-a întunecat şi se supără mama dacă nu intru în casă. Şi tu ai zis să nu ne mai jucăm cu Lache.
- Nu fi nebună, rămânem toţi. Chiar şi cei din douăşopt rămân să ne ajute, întărise Mirela cu argumentul suprem.

Terenul naufragiase pe deplin în întuneric. Puţina lumină de la blocuri nu răzbătea până aici, iar constelaţia oraşului vecin nu se vedea decât de sus. Orbecăiam, ne loveam de obiectele misterioase lăsate pe jos de meşteri, conduşi de Lache care pâlpâia slab cu lanternă amărâtă. Când s-a consumat restul de baterie, Lache a început să plângă de-a binelea. Cineva de la douăşopt a adus un caiet de matematică din care am rupt foi şi am făcut torţe. Mie mi-a revenit coperta cu tabla înmulţirii, care a ars până mi-a ajuns la degete. Cum umblam pe teren, cu foile aprinse în mână, cu capetele în jos, semănam toţi cu un roi nevolnic de licurici. Ne-a înveselit să aprindem iar şi iar alte torţe, până s-a terminat caietul, doar Lache plângea cu icnete. I-am zis să nu fie papă-lapte, e doar o cheie, dar a azvârlit cu ceva după mine şi a sărit să mă prindă de gât. Ne-a înjurat pe toţi de mame şi de surori, n-am mai suportat şi am plecat. Ne-am strâns în faţa scării, Lache a venit în urmă, prăpădit, înfrânt.
- Mai staţi, mă, acilea cu mine, ne-a zis, mi-e frică să urc în casă.
- Să spunem o rugăciune, s-a propus. Cine ştie o rugăciune?
- Tatăl nostru care eşti în ceruri..., a început cineva, iar noi l-am îngânat ca la biserică, dar Lache a sărit orb de furie şi ne-a oprit.

Grupul a început să se împuţineze treptat. Războiul se sfârşise, chiar şi cei din douăşopt plecau urându-i noroc lui Lache, cu câte o bătaie pe umăr. Iar Lache, ne plăcea sau nu, era de-al nostru, din blocul doişpe.

S-a ridicat şi el când a venit ta-su. I-a zis de cheie lângă noi şi au schimbat nefiresc câteva cuvinte, Lache cu vorba împleticită de frică, ta-su cu limba îngreunată de alcool. Nu-l văzusem niciodată aşa pe Lache, moale ca o cârpă, implorator, cu ochii ca ai căţelelor borţoase. Câţi mai eram ciuciţi pe bancă, în întuneric, am promis că ne vom strânge a doua zi, după şcoală, să mai căutăm cheia, dar tatăl a fost neînduplecat. Alege, i-a zis crunt fiului, iar Lache a răspuns schelălăit: te rog, tati, te rog, nu cu furtunul, aleg cureaua.

Am intrat în casă şi am îmbrăţişat-o strâns pe mama, m-am lipit de gâtul ei. Părul îi mirosea a prăjeală şi a fixativ, cercelul auriu mă zgâria pe tâmplă, dar am ţinut-o aşa toată succesiunea de urlete care se auzea până la noi.

O perioadă lungă de timp nu ne-am mai întâlnit, n-am avut deloc voie afară, ni s-a spus că aerul era otrăvit cu radiaţii venite de ruşi. Părinţii şi profesorii prinseseră o umbră nouă pe chipuri şi umblau îngrijoraţi, noi ne mai furişam cât să hrănim nişte căţei fătaţi lângă bloc. Acolo mi-a dat Profesorul o fotografie alb-negru, uşor blurată, pe dosul căreia scrie cu litere aplecate, nervoase: "Copii pe şantier. Aprilie, 1986."