Anxietăţile domnişoarei Alice

În bucătăria cât o cutie, domnişoara Alice şi-a început rutina de dimineaţă. A pus laptopul la încărcat în priza cuptorului cu microunde, apoi a luat cutia albastră cu cafea de pe raft, a scuturat ultimele două linguriţe în filtrul cafetierei şi a apăsat pe butonul argintiu. Cafetiera a început să gâlgâie, să picure şi să răspândească miros hygge în toată casa. Alice s-a gândit că urăşte cuvântul "binişte" propus drept echivalent al danezului "hygge", a sesizat că simţul mirosului este la locul lui şi s-a scufundat cu privirea în peisajul alb de afară.

Zăpada căzută peste noapte făcea invizibile toate defectele peisajului fad pe care-l vedea zilnic de la ferestrele apartamentului. Garajele acoperite cu încropeli de carton bituminos şi internită, cârpite cu resturi de tablă ruginită, dispăruseră sub frostingul alb, griul blocurilor se luminase, copacii înfloriseră abundent din crengile negre. În locul de joacă, coşul de gunoi avea căciulă de pitic din poveste, pe spatele iepuraşului şi căluţului se formaseră două semisfere pufoase, gunoiul aruncat ieri în drum de vreun vecin prea grăbit să mai ajungă la platformă devenise un mic tumul alb. Obişnuita poveste de iarnă, magia primei zăpezi. Locul de joacă era încuiat de luni bune, de când oraşul trecuse de trei infectaţi la mia de locuitori, Alice ştia că mormanele drăguţe de pe spatele iepuraşului şi căluţului se vor coşcovi şi se vor topi fără să fie deranjate de vreo mână de copil. Alungă gândurile negative şi încercă să se orienteze spre ce era bine. Dacă nu ar fi predat online, acum trebuia să fie deja jos, în frig şi să cureţe maşina de zăpadă, apoi să se strecoare prin haosul unei dimineţi în care nimeni nu doreşte să plece fără maşină de acasă. Claxoane, înjurături, "Bagă-te, mototoala dracului, că prindem al zecelea roşu la semafor", ar fi ajuns la şcoală deja obosită şi încruntată în faţa copiilor care nu aveau nici o vină pentru cum mergeau lucrurile în oraş. În loc să înoate prin haos, era acasă, în papucii ei călduroşi cu urechi de pisicuţă, îşi putea pune o muzică cât se aranja un pic pentru prima oră. Ba nu, două ore la rând cu a VII-a C, timp suficient pentru a preda descompunerea forţelor la o clasă foarte bună cu câţiva elevi în ochii cărora ar fi citit interes pentru materia ei, poate chiar pasiune, dacă i-ar fi văzut în bănci. Sau dacă ar fi reuşit să le vadă ochii, zâmbetele sau nedumeririle prin transmisia video, dacă elevii ei şi-ar fi deschis camerele.

Nu fusese dintotdeauna aşa, la început mulţi îşi ţineau camerele deschise cât timp Alice preda. Ceva se întâmplase, grupul de copii vizibili se micşorase de la o oră la alta, într-un final două-trei chipuri se mai aprindeau pe ecran. Spre sfârşitul semestrului, toţi s-au refugiat în spatele unor timbre cu iniţiale şi clasa a devenit invizibilă. Ecranul laptopului a rămas negru ca un televizor stricat şi doar Alice, cu bretonul pe care şi-l tăiase singură, în baie, mai avea chip, unul care vorbea singur, ca o voce în deşert, forţându-se să nu întrebe la fiecare minut: "Mă mai auziţi? Mai sunteţi acolo?". Suferise un pic, se gândise că e vina ei, nu ştie cum să le câştige încrederea, dar când s-a dus până la şcoală să treacă o tranşă de note în catalog, a aflat că acelaşi lucru se întâmplă şi la celelalte ore. Toţi colegii ridicau din umeri, ordinul de la minister e să stea cu camerele deschise cât îi evaluăm, altfel nu avem dreptul să-i forţăm.
- Dar ia să-i asculţi pe cei care-şi ţin camerele închise, să le arzi câte un trei şi atunci să-i vezi cum apar! Ca ciupercuţele după ploaie! o sfătuise profesoara de franceză
- Vai, doamna Urbănescu, n-aş vrea să-i iau tare, şi aşa li se pare grea materia mea.
- Ei, dragă, li se pare, li se pare! Lor li se pare greu totul. Uşor e doar să se strâmbe toată ziua pe Instagram şi Tok ăla! Îşi bat joc de tine, îşi închid camerele şi stau pe telefoane şi pe jocuri. Dacă îi laşi, te iau de proastă, ţi se urcă-n cap şi nu mai coboară de acolo.

Alice aproape că se strâmbase ca un copil pe la spatele colegei de franceză. Urbănescu era în generaţia mamei ei, se descurca mai greu cu tehnologia, folosea un telefon cu butoane şi, chiar de i-ar fi spus că elevul se poate juca pe computer astfel încât să pară atent în cameră şi interesat de ecranul pe care profa de franceză dăduse share lecţiei cu passé composé, dar el să împuşte cine ştie ce orci sau zergi contemporani, probabil că respectabila madame nu ar fi înţeles. De parcă elevul răsfoieşte obligatoriu caietul de hârtie cât e ascultat cu camera deschisă, nu-şi poate deschide manualul virtual pe ecran.

Alice a revenit în bucătărie, şi-a turnat cafeaua într-o cană cu inimioare, a pus un pic de lapte şi s-a aşezat în faţa laptopului cu spatele la fereastră. A tras perdeaua, să se vadă afară şi a mai aruncat o privire spre spaţiul de joacă adormit sub zăpadă. Apoi a deschis platforma pentru şcoala online, a dat click pe dunga albastră pe care scria "Fizică, occurs every Wednesday, @8:00 AM" şi i-a aşteptat pe copii să dea join. Au început să intre unul după altul sau, mai bine zis, timbru după timbru, unii aruncau câte un salut somnoros, alţii păreau vioi şi milităroşi. Voci subţiri de fete şi voci în schimbare de băieţi, un cor din care învăţase să distingă câţiva copii, ce abilităţi uimitoare are creierul îşi zice Alice, ea nu avea deloc ureche muzicală, dar îşi dezvoltase repede un auz pentru care ar invidia-o orice iepure de semănătură sau de zăpadă.
- Bună dimineaţa, clasa a-VII-a C, mă bucur să vă văd sănătoşi! Vă puteţi aprinde camerele, eu aşa aş prefera, zise Alice şi aşteptă câteva secunde în care nu s-a întâmplat nimic. În pătrăţica ei, îşi vedea faţa zâmbitoare, s-a tras un pic mai în spate ca să intre în cameră şi fundalul ferestrei. Începuse să ningă cu fulgi mari.

Prin minte îi trecu o idee năstruşnică. Dacă le-ar propune copiilor să vină fiecare la computer cu câte o cană colorată din care ei îşi beau, dimineaţa, ceaiul, ciocolata sau laptele cu cacao? Să stea toţi cinci minute, fără fizică, fără pandemie, fără raportul acesta de forţă dintre profesor şi elev şi să vorbească despre orice, despre zăpadă, despre ce-şi doresc şi visează ei, să fie împreună ca nişte oameni tineri pierduţi şi regăsiţi într-o iarnă virtuală? Ar putea face chiar un scurt concurs de căni sau să ghicească fiecare ce bea colegul. Nu, nu, era deja prea mult.

Chiar nu ştiu ce a făcut Alice mai departe. Într-o lume perfectă, în care domnişoara de fizică poartă papuci cu urechi de pisică şi afară ninge cu fulgi mari, şi-ar fi băut cafeaua câteva minute alături de Dani, Eva, Ada, Tudor şi ceilalţi copii de la a şaptea. În lumea mea, pătrăţica domnişoarei Alice a fost singura care a clipit toată ora pe un ecran negru, ea şi-a păstrat un zâmbet forţat până la pauză, când a închis camera şi a sorbit prima gură de cafea. Cafeaua se răcise, blocurile redeveniseră terne şi afară nu mai ningea deloc.