Toate necuvintele

Mâna mamei m-a tras brusc înapoi, mi-a încleştat palma ca o mănuşă de fier si mi-a torturat degetele. M-a zgâlţâit violent de braţ, cum scuturi un somnambul ieşit la plimbare.
- Niciodată să nu te mai apleci aşa peste fântână? Ai înţeles?

Am dat din cap speriată. Înţelesesem, ştiam dinainte că n-am voie să mă aplec, aveam şi noi fântână acasă, dar nu ca aceasta de la capătul străzii. Aflată la hotarul lumii cunoscute, fântâna era mai înaltă şi, ca să pot zări sclipirea din adâncuri, mă suisem pe jgheabul de piatră.
- Vorbeşte! Vreau să aud clar că nu te mai apleci niciodată peste ghizduri. Şi nici să nu-ţi treacă prin minte să vii aici singură, fără mine! Spune cu vorbe, nu te mai prosti, doar nu şi-a pierit glasul.

Nu-mi dăduse drumul şi inelele ei îmi striveau degetele. Am scos un da înlăcrimat şi m-a eliberat. Am pronunţat greu acest prim cuvânt, după zile întregi în care nu vorbisem, de parcă limba şi obrajii nu-şi mai aminteau cum se rotunjesc sunetele. Mama credea că o pedepsesc pentru cine ştie ce închipuire copilărească şi insistase să-i spun ce am, fără să scoată ceva de la mine. Mă hotărâsem din senin să economisesc cuvintele. Înainte vorbisem atât de mult încât ai mei se temeau că aş putea rămâne fără aer. În autobuzul care mergea la oraş dădeam adevărate reprezentaţii de vorbărie, monologuri la care nu-mi păsa dacă publicul este numeros sau nu mă ascultă nimeni. Puneam tot timpul întrebări cărora nu le aşteptam răspunsurile, mă miram cu voce tare de orice şi povesteam de-a valma toate întâmplările captivante ale căror eroină eram. Nu deosebeam prea bine realul de fantezie şi eram personaj principal în ambele lumi. Cum a tăiat tata cu sapa o râmă, cum îşi trage melcul coarnele înapoi dacă le atingi, cât de repede fug copacii pe lângă maşină, cum soarele nu mă părăseşte o secundă şi se ţine după mine oriunde m-aş duce, unde se duc norii când se mişcă pe cer, am văzut odată un nor-cal, oare poate fi călărit? Par foarte pufoşi, sunt rarefiaţi ca un abur sau mai degrabă compacţi ca o pernă? Mă strânge foarte tare ciorăpelul ăsta, de ce oamenii mari nu poartă ciorapi trei sferturi, strânşi sub genunchi, cu ciucurei şi numai fetiţele sunt chinuite? De ce râde lumea din jurul meu?

O femeie care ducea la piaţă struguri văratici mă scuipase de deochi şi mă întrebase dacă nu mă tem că mi se termină vorbele. Acela a fost declicul. Ca să mai scape de potopul verbal, ai mei au profitat de ideea femeii cu deochiul şi mi-au confirmat că e adevărat, toţi ne naştem cu un fel de rolă la subsuoară, ca o bandă mai mică de magnetofon pe care sunt înregistrate toate vorbele pe care le spunem într-o viaţă. Milioane de şi-uri, de-uri şi alte cuvinte mărunţele care le cos pe cele importante unele de altele, ceva mai puţine cuvinte prin care poţi cere să mănânci şi să dormi sau, dimpotrivă, să nu mănânci şi să nu dormi, sute de mii de "mama" şi "tata", o mulţime de vorbe cu care cu care plângi că te-ai lovit şi te doare şi probabil un număr mult mai mic de "te iubesc" şi "iartă-mă". Asta e, mi-au spus ridicând din umeri, ni se dau multe cuvinte, dacă fiecare cuvânt ar fi un fulg de nea şi ar ninge cu ele peste noapte, ar acoperi curtea şi ar potopi crengile arborilor, ar fi suficiente cât să faci o armată de oameni de zăpadă de la uşa camerei tale şi până la poartă. Dar aşa cum zăpada se topeşte şi nu mai rămâne nici un strop de apă, şi cuvintele ni se împuţinează spre sfârşitul vieţii, din acest motiv un bătrân nu mai vorbeşte mult, nu ca în tinereţe şi în copilărie, ştie că banda lui de cuvinte este pe terminate.

Hotărâsem să drămuiesc cuvintele prin tăcere completă şi, de câteva zile, nimeni nu mă scosese din muţenie. Mama mă ducea de mână până la fântâna mare, în cealaltă mână ţinea două găleţi puse una într-alta. Iuţeam pasul pe lângă ea, mă împiedicam de toate dalele trotuarului şi tăceam. Când m-a certat că m-am suit pe jgheabul de piatră, am plâns încet şi ea m-a şters de muci cu degetele. Mâna îi mirosea a ceapă şi a parfum Magnolia. Apoi m-a spălat pe faţă cu apă rece din ciutură, a luat câte o găleată în fiecare mână şi mi-a zis să merg în faţa ei.

În poartă ne aştepta Didona, sprijinită de stâlp, gata să iscodească dacă am reînceput să vorbesc sau merg în prima zi de şcoală mută, să creadă doamna că sunt retardată. Nu ştiam ce înseamnă cuvântul acela nou şi am sperat să aflu din conversaţia lor, dar mama doar a fulgerat-o cu privirea şi i-a spus că nu sunt retardată. Didona a apucat-o de braţ, dacă i s-au făcut fetei farmece, te-ai gândit la asta vreun pic? A adăugat repede că sunt nişte păsări pe care le poţi trimite să fure cuvintele şi privirile fetelor, păsări de-ale cerului care se lasă în stol deasupra casei, păsări de zi şi păsări de noapte, cucuvele, guguştiuci şi gaiţe, care zboară în lume cu drăgălăşenia fetiţelor şi frumuseţea fetelor mari, lăsându-le bolânde, urâte şi de nemăritat. O duc eu la o babă care ştie să dezlege de farmece, ori poate a speriat-o ceva, să-i dea de sperietură.
- Ce să o sperie? Copila asta nu ştie ce este frica, adineauri am dat-o jos de pe fântână, i-a răspuns mama. Pur şi simplu vorbea vrute şi nevrute, până într-o zi când a tăcut. Nu e mută, e o încăpăţânată cu prea multă imaginaţie şi pentru asta nu există leac.

Mama încerca să scape de Didona şi luase găleţile de mânere, împingând poarta cu umărul. Găleţile regurgitaseră scurt câte un val de apă rece, în care am tropăit fericită că nu mă vede. Mamei nu-i plăcea să se întindă la palavre cu vecinele şi mai ales cu Didona despre care spunea că vorbeşte mult şi prost. Dar de Didona nu scăpai cu una cu două, tocmai i se dăduse apă la moară şi a început să-mi povestească de demult, când o femeie din sat, supărată că i-au murit copiii de mici, s-a aruncat în fântână. Până am întrat în curte n-a tăcut o secundă, chiar şi după ce am închis poarta, a ridicat capul peste gard şi mi-a spus amănunte despre femeia înecată, să nu mă mai aplec niciodată, nici măcar puţin să nu mă uit în fântâna unde este femeia, pentru că mă vede de acolo, de jos şi mă cheamă la ea, cheamă orice copil care se uită în fântână, crede că este al ei.

Mama a pus apa la fiert, a adus o albie mare şi s-a apucat să aleagă rufele. În fiecare sâmbătă dimineaţa descărca pe iarbă coşul cu rufe şi spăla până la prânz. Îmi punea şi mie lângă ea un lighenaş în care bălăceam ciorăpeii cu ciucuri şi batistele. Îmi plăcea să stau lângă mama când spală, era veselă, cânta şi doar atunci mă chema să o ţin de vorbă, puteam să spun tot ce doresc şi să lansez oricâte de-ce-uri, fără să se supere, dar acum preferam să tac.
- Să nu te iei după Didona, mi-a zis, nu s-a înecat nimeni în fântână. Şi nu eşti retardată, să nu laşi pe nimeni să-ţi spună cuvinte urâte.

Am dat din cap că da.
- Începi şcoala. Mai ai mâine. Mâine mai poţi să taci, dar la şcoală trebuie să vorbeşti, altfel vor râde toţi copiii de tine. Vrei să râdă copiii de tine?

Îşi scuturase palmele lovindu-le una de alta ca atunci când aplauzi, se ştersese pe şorţ şi mă luase de bărbie cu mâna umedă. Se uita în ochii mei, iar eu mă vedeam în irisul ei albastru, străbătut de firişoare verzi, un izvor curat în care plutesc alge subţiri. Mâna îi mirosea a clăbuc de săpun pe care-l sufli în soare.

Am scuturat din cap că nu, nu vreau să râdă copiii de mine.

Am ajutat-o să întindă rufele, dându-i câte un cârlig pe care îl ţineam pregătit, prins de degetul mic până îmi lăsa o pată albă şi începea să mă doară, apoi am mers să ne odihnim puţin. Cum stăteam întinsă lângă ea şi mă mângâia pe frunte, mâna îi mirosea a vânt în care flutură cearşafurile şi era rece ca apa scoasă din fântână. Am închis ochii şi văzut-o pe femeia aceea cum se suie pe jgheabul de piatră, pune un picior pe ghizdurile fântânii şi se aruncă, deschizând braţele ca o pasăre care îşi ia zborul. Avea chipul ridat, dar senin şi a atins apa uşor, cum ai pătrunde într-o ceaţă. A început să se scufunde în adâncurile pământului, fără zbatere, cu braţele larg deschise. În jurul ei apa sclipea în ace de gheaţă. Umerii i-au străpuns de sub piele, fragili, din ce în ce mai tineri, braţele i s-au subţiat, fiecare rid s-a netezit şi pielea i s-a luminat, abdomenul a redevenit suplu, picioarele s-au lungit graţioase. Abia o mai vedeam, pe măsură ce cădea în apa fără fund, întinerise şi avea chipul mamei; nu mai era bătrână, era tânără, nu mai era femeie, era fată. Şuviţele s-au colorat aluniu, s-au încâlcit graţios în bucle, sânii i s-au retras până au lăsat în locul lor două boabe gingaşe; nu mai era fată, era fetiţă. Am zvâcnit din picioare să opresc căderea şi m-am trezit. Mama nu mai era lângă mine, am strigat-o şi a venit repede, îngrijorată. Atunci am cheltuit conştient primul meu "te iubesc".