Şi într-o zi m-am născut.
Nu mai ţin minte dacă am forţat lucrurile sau am apărut pur şi simplu. Nu ştiu.... Însă un lucru este sigur: nu eram pregătit. Aşa că am început să trăiesc.
Şi am făcut din asta o meserie. Meseria de a trăi.
M-am trezit brusc. Era prea multă lumină în cameră. Sunetul sirenelor ambulanţelor m-a forţat să închid fereastra şi să ascult Puccini. Cu mâna dreaptă apuc cana preferată de toartă şi mă gândesc la fetusul din vis. Băga-mi-aş! Cana era cioburi pe jos, iar degetele mele, agăţate de toarta din porţelan, m-au făcut să mă simt asemeni fetusului din vis. Un intrus în viaţa mea. Parcă vizionam un film prost. Hai că nu-i o zi ca aia pe care toţi o blamează! Ba da! E chiar o zi din aia în care nimic nu merge bine. O zi în care ai vrea să te aşezi din nou în pat, să închizi ochii şi să vrei să te trezeşti din nou, fără sentimentul de fetus şi fără să ţii în mână o toartă din porţelan, asemeni unui talisman.
M-am obişnuit prost. Toţi oamenii de pe stradă sunt identici. Li se văd doar ochii. Încerc să-i citesc. Constat că oamenii devin mult mai ruşinoşi când îşi arată doar ochii. Se simt descoperiţi. Ca şi când ar fi dezbrăcaţi în faţa unei mulţimi de oameni. Îşi plătesc apa plată la Mega Image şi se grăbesc să se ascundă în blocurile lor, în spatele unor computere, acolo unde se simt în siguranţă. Şi ce fac? Deschid pagina de Facebook şi încep să răsfoiască vieţile altora, prin checkin-urile altora, prin ideile altora, prin farfuriile aspectuoase ale altora, prin bananele bread ale altora.
Se pare că este anul care nu există. Anul care încurajează însingurarea umană în spatele unor computere. Anul în care vrei să fii fetusul de odinioară, într-un loc sigur, cald şi plăcut, în care nu vezi pe nimeni, dar simţi tot. Să stai acolo ca într-o burtă a balenei şi să fii spectatorul unei lumi care nu te aşteaptă, care nici măcar nu ştie că exişti. Să simţi lumea aia mare care încă nu e pregătită să te primească. Să joci şah cu Dumnezeu şi să faci rocada cu nebunul care ţopăie fericit implorându-te la o remiză. O viaţă în care ţi se văd doar ochii? O viaţă fără atingere? O viaţă în care să îţi fie frică să miroşi o floare? Nu! Mai stau aici! Fără remiză! Fără să îmi mai arăt ochii! Fără să vreau să ştiu că am uitat să zâmbesc!
Când eram mic mergeam în weekenduri la bunicul meu. Aveam mereu emoţii aşa încât scăpam câţiva stropi de pipi pe mine. Tot drumul parcurs pe jos devenea o corvoadă. Dar zâmbetul îmi apărea la gândul că o să petrec câteva zile cu el. Deseori îmi spunea, când mă dădeam în leagăn, să nu cobor, să mai stau acolo în zborul care mă făcea să ating cerul, ca să nu mă izbesc de răutatea oamenilor. Abia acum înţeleg sensul cuvintelor. Atunci îl ascultam şi tăceam. Tot ce îmi spunea mi se părea că avea muzicalitate, că suna frumos în capul meu şi le strângeam pe toate, într-un borcan al fericirii din care să mă îmbăt până data viitoare când aveam să mai fac pipi pe mine pe drumul care devenea lung, tot mai lung de la o săptămână la alta. Până şi răutatea cere sacrificii! Aşa că acum zâmbesc amintindu-mi de bunicul şi de toate astea şi îmi dau seama că răutatea oamenilor vine din prea multă fericire simţită într-un leagăn al bunicului când aveai impresia ca atingi cerul. Nu mai am bunic. Nici leagăn. Nu mai fac pipi pe mine. Dar am un cer deasupra pe care îl văd cu ochii în fiecare dimineaţă când mă trezesc, şi mă bucur de el şi îmi dau seama că ajunge pentru toţi, chiar şi pentru oamenii răi care pot deveni mai buni, chiar şi pentru oamenii cărora nu li se văd decât ochii. Atunci deschid braţele, şi l-aş cuprinde cu zece mâini, şi l-aş implora să nu plece de acolo, să mă mai lase puţin, şi mâine, şi poimâine şi peste ani şi peste o viaţă. Şi uit de burta balenei şi de fetus şi de bunicu' şi de anul care nu există!
*
Top de cărţi, spectacole, filme
Top de cărţi, spectacole, filme
1. Oameni mari, de Maria Orban, editura Nemira
M-a emoţionat romanul Mariei deoarece o parte din mine era şi în rucsacul personajului ei feminin. Am fost spectatorul filmului ei preferat. Am plâns, am râs, am devenit vulnerabil, am fumat o ţigară şi am vrut să nu fug de ceea ce îmi era cel mai frică: de mine însumi. Este un roman care vorbeşte despre asumare şi despre faptul că niciodată nu suntem suficient de mari pentru a ne dori să nu mai fim copiii problemelor noastre. Recunosc că mi-a fost greu sa o citesc pe Maria. O cunosc de peste 20 de ani şi după fiecare pagină citită îmi galopau bătăile inimii. Fiecare pagină citită însemna o nouă întâlnire cu ea, apoi încă una şi încă una şi vai, cât m-am bucurat! Mi-am dat seama că ultima dată când am văzut-o a fost acum un minut şi totuşi au trecut câţiva ani de când nu ne-am mai văzut. "Băi, Cipriotule, mi-e dor să vorbim şi să ne vedem!", îmi spunea deseori. Uite, Mari, ne-am întâlnit. Frumos. Prin cartea ta minunată! Mulţumesc!
2. Exuvii, de Simona Popescu, editura Polirom
De numele Simonei Popescu se leagă primele mele întâlniri cu post-modernismul. Ramona mi-a vorbit prima dată de ea. Într-o cameră de cămin unde lipeam pe pereţi cuvinte preferate, frânturi de versuri din cântece şi frunze tomnatice. Acolo unde Ramona mă trezea noaptea să-mi spună că ninge şi unde fumam lipiţi de un calorifer călâi. Vorbeam de Gheorghe Crăciun, Caius Dobrescu, Alexandru Muşina, Simona Popescu. Când am citit Juventus, am gândit: uite, există cineva care simte ce simt şi eu. Apoi m-am îndrăgostit iremediabil de cărţile ei. M-am simţit ca într-o barcă a timpului, pe o mare uneori liniştită, alteori zgomotoasă cu miros de copilărie, în care fiecare pată de culoare de pe fiecare fluture mi-a amintit că viaţa este doar un zbor în timpul căruia vezi tot şi încerci să nu uiţi nimic. Este o carte pe care aş recomanda-o inclusiv elevilor de liceu, dar şi celor care neagă nostalgia de teama de a nu fi consideraţi nostalgici.
3. Le cinema experimental, Paul Young / Paul Duncan (ed), Taschen
Este o incursiune în istoria filmului experimental prin dimensiunea sa estetică, ideologică şi politică. Dacă eşti iubitor de film experimental, total diferit de filmul comercial, recomand acest album cinematografic care te poartă prin istoria cinematografiei, ocazie care îţi conferă şi sugestii despre filme mai puţin cunoscute publicului larg. Jean-Luc Godard spunea: "Un film doit avoir un début, un milieu et une fin... mais pas nécessairement dans cet ordre".
4. Cenuşăreasa, regia Joel Pommerat
Spectacolul este înainte de toate o armonie perfectă între sunete, lumini, joc actoricesc, regie, decor minimalist. Având în cap povestea din copilărie a Cenuşăresei, m-am bucurat secundă cu secundă că imaginile celor două Cenuşărese sunt diferite şi că ţi se desfăşoară în faţa ochilor o altă poveste. O poveste lipsită de clişee, o zână pe care o adori şi o mamă vitregă de o umanitate debordantă. Pe la jumătatea spectacolului, nu ştiam dacă personajul principal este însăşi Cenuşăreasa sau mama vitregă. Construcţia regizorală m-a lămurit când mama vitregă s-a întâlnit cu prinţul. Regret că nu am văzut spectacolul live. Dar până la urmă, acest an care nu există mi-a oferit posibilitatea să-l văd online. Pentru un spectacol de Joel Pommerat, aş purta şi o sută de măşti străbătând lumea, pentru a fi parte a magiei pe care o creează pe scenă. Recomand şi spectacolul Ça ira. Fin de Louis, pe care am avut ocazia să îl văd la Teatrul Naţional din Bruxelles.
5. Corpus Christi, regia Jan Komasa
Posterul filmului este foarte provocator. Puternic. Nu am ezitat nicio clipă şi mi-am cumpărat bilet online pentru a-l viziona. Polonia are un loc aparte în inima mea. Cele mai frumoase femei în vârstă, supa de sfeclă, Wyspianski, Nikifor, cartierul evreiesc din Krakow, zapiekanka, spectacolele lui Krystian Lupa şi ale lui Krzysztof Warlikowski, dar şi întâlnirile mele cu Bartek. Deseori ne certam în ploaie, aşteptând tramvaiul 22, despre convenţiile teatrale şi despre diletantism. Ieşeam de sub umbrelă hrănindu-mi egoul exacerbat şi lăsam ploaia să-mi alunge furiile artistice, îmi aprindeam o ţigară - vai, cât ura când fumam şi o făceam intenţionat - şi după fiecare expirare a fumului, îmi venea să râd în hohote, ca un copil care iartă şi care nu ţine supărarea asupra propriilor idei. Pentru că le-a uitat. Filmul Lui Jan Komasa, având în prim plan biserica catolică, mi-a amintit de o poveste a lui Bartek când avea 7 ani. Atunci a fost dat afară din biserică de către un preot. Venise să se roage. Gestul preotului l-a determinat pe copilul Bartek să creadă că Dumnezeu este rău şi că nu-l iubeşte. Până la 35 de ani nu a mai călcat în vreo biserică şi nu a mai vorbit despre Dumnezeu. Biserica în Polonia este ceva sacru şi a avut de-a lungul anilor un rol important în rândul comunităţii. Bisericii îi era permis orice. Avea o putere inegalabilă. Dar şi reguli pe măsură. Corpus Christi ne dovedeşte că biserica încă răneşte suflete ale unei mici comunităţi poloneze, dar şi dă ocazia unui fals preot să arate că lucrurile se pot schimba pentru ca enoriaşii să fie mai aproape de Dumnezeu. Filmul este o radiografie a bisericii catolice poloneze, arătând că zidurile unui sistem împământenit de sute de ani sunt crăpate şi că este nevoie de o schimbare. Personajul principal, care îl întruchipează pe falsul preot, are o carismă de invidiat şi un vis omorât din faşă. Reuşeşte să arate unei mici comunităţi un drum luminos către Dumnezeu şi către speranţa că putem fi mai buni. După ce am vizionat filmul, am stat multe ore în pat cu ochii deschişi, gândindu-mă la viaţa asta atât de frumoasă şi ca o portocală, dar atât de fragedă ca un bibelou de porţelan. Nu mai ştiu dacă am plâns, ştiu doar că, dimineaţă când m-am trezit, am vrut să revăd filmul.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)