07.02.2021
Nu-mi amintesc pe ce dansam.
Probabil pe vreuna din manelele care patronează repertoriul
după 3 dimineaţa,
când graniţele dintre străini şi prieteni
trec aproape neobservate
pe lângă omoplaţi şi coapse.
A bătut deja miezul nopţii,
l-am aşteptat cu telefonul într-o mână
şi cu şampania în cealaltă,
am urat
am sperat
şi-aş fi putut chiar să uit,
dar mă-ncerca un gol pe umărul drept
şi n-am uitat.

Salt.

E 7 ianuarie 2020.
Încerc să-nvăţ să merg pe patine pentru prima dată,
cică e ca mersul pe bicicletă -
odată ce l-ai învăţat, nu-l mai uiţi,
dar prea multe lucruri sunt ca mersul pe bicicletă
şi totuşi nu.
Cânt Falling cu mâinile încleştate-n mâinile Carinei
Şi nu cad.

Alunec mai departe în an,
Uit mereu ce zi e,
Iar taskurile din agendă îmi spun:
nu aia în care dormi un pic mai mult
nu aia în care bingiueşti Community
sau Breaking Bad
sau
cu ce naiba oi fi început anul ăsta?
Nu-mi amintesc.
Poate e luni
sau marţi
sau miercuri
sau nici nu contează
fiindcă toate zilele curg cu acelaşi ritm mâlos
mai ales iarna
când nu te îmbrăţişează nimic
mai onest ca o cană de cafea,
deşi îţi propui de atâta timp să renunţi şi nu poţi,
pentru că trebuie să curgi şi tu,
minut cu minut,
printre veştile bune şi veştile îngrijorătoare,
de la un capăt al anului
spre celălalt.

Alunec până-n Polonia,
aflu că există cineva care ne-ar putea iubi
in all our damaged glory,
există cineva pentru noi pe lumea asta
şi naiba ştie înspre care capăt alunecă ei.
Poate ne-ntâlnim la mijloc,
numai că, ce să vezi?
E 11 martie 2020
Sunt închise toate,
nimeni nu mai alunecă înspre nimic.

În sufragerie răsare soarele,
clipesc de două ori şi e şapte seara,
pe balcon se aşază zăpada
ce haios
poate e decembrie, de fapt,
îi spun Alexandrei,
poate a fost ziua mea şi-am uitat,
poate a trecut pe lângă mine
ca un biciclist fudpanda,
dar n-a mai ajuns la adresă.

Însă e abia aprilie,
Am schimbat oraşul între timp,
Şi am ajuns în Homeland.

Trăim suspendaţi
şi buzunarele noastre se umflă cu anxietate.
Adun cioburi.
Se face iunie cât ai zice
doamne dumnezeule
cât ai zice 3.500 de cazuri pe zi
cât ai zice mult mai mult de-atât
cât ai zice la mulţi ani
-scurtcircuit-
spun
People are sad, I think that's the general truth.
Nu-mi termin disertaţia.
Doru îmi arată ecranul albastru
marea lui locuieşte pe frigider
şi-n chiuvetă
iar eu mă gândesc
ce mare frumoasă,
ce trecut cuminte! se aşază la locul lui
ca nisipul după un val înfoiat.

Clipesc de două ori,
e august,
sunt în Parcul Detunata, cunosc oameni pentru prima oară după foarte mult timp
mă uit în ochii lor şi le spun
Mi-aţi salvat viaţa
apoi mă gândesc
ce dramatic, fato, linişteşte-te
dar poate chiar aşa e,
uitasem cum e.
Clipim simultan
şi ne trezim cu toţii în Muzeul Florean,
e şase dimineaţa, e frig,
dar spaţiul ăsta se întinde înaintea noastră ca un dreamscape.
Sunt zile care aş vrea să nu se termine, îmi zic,
Ca asta,
dar iată,

E deja noiembrie
am ajuns la final fără vreo rezoluţie,
cu un job nou
cu şi mai multă confuzie
cu un amestec de recunoştinţă şi indignare
şi cu certitudinea că anul ăsta n-a fost altceva
decât o felie de brânză Emmental.
Goluri şi spaţii.

Scriu:

Golul meu ar fi trebuit să fie un castron
dar nu
el a decis să fie o sită
să cern prin el
toate lucrurile care au început să lipsească
.


*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus