05.02.2021
Mă plimb în Cişmigiu. Lucrez la un scenariu de lungmetraj distopic, iar plimbările mă ajută să gândesc mai bine. Personaje, acţiuni, lume. Sunt încă la început, citesc şi recitesc distopii, acum am ajuns la Povestea cameristei, îmi creez propria lume. Mă întâlnesc întâmplător cu D., un prieten. E la o terasă cu o amică. Mă aşez la masa lor şi vorbim una, alta. D. îmi întinde berea lui: "Vrei?". "N-aş bea după tine". D. mă priveşte mirat. "N-aţi auzit de Coronavirus? A ajuns deja în Italia. E sigur şi în România, e imposibil să nu fie". D. se uită mirat la mine: "Hai mă, Ana. Eşti prea deşteaptă să crezi în chestia asta cu Coronavirusu'".

Împreună cu o prietenă ajungem la K. După ce intru mă spăl pe mâini, apoi cu un şerveţel şi spirt îmi dezinfectez telefonul. Cele două prietene se uită dubios la mine. Bem vin şi râdem, povestim, Haia, pisica lui K., doarme la mine în braţe. Mâncăm chips-uri de legume. N-ar trebui să mănânc la ora asta. Le spun că eu sunt panicată de toată nebunia asta cu Coronavirusu', o să fie nasol. K.: "Păi parcă a trecut deja Coronavirusu', nu? Nu e old news?". Era martie şi în două zile urma să se închidă tot: teatre, cinematografe, şcoli. Ele au fost ultimele persoane pe care le-am văzut în interior în următoarele multe luni. Prea multe.

O prietenă care scrie la o revistă online lucrează la un material despre ciudăţenii pe care le fac oamenii de când mai nou-numitul Covid 19 a venit printre noi. Ea n-a mai publicat materialul, dar eu am găsit acum ce am scris atunci.

Ajung în 5 minute. Ce facem? Ce să facem? Cum ne pregătim? Habar n-am. Tre' să ne pregătim? Deschid uşa. Are mască pe faţă şi mănuşi. Lasă vreo 10 pungi în mijlocul holului. Iau portofelul. Scot 10 lei şi îi dau. Îi mulţumesc şi pleacă. Am atins bani. Fuck. Da' trebuia să îi dăm ceva, nu? Mă spăl pe mâini. 30 de secunde.
Privesc pungile. Ce facem? Ce să facem? Poate rezista pe plastic 72 de ore. Şi pe alimente? Habar n-am. Spălăm. Apă. Săpun. Banane, portocale, brânză ambalată în plastic, sticle de apă, de vin, de gin. Tot. Pungile au atins gresia. Fuck. Ne descălţăm în restul casei, folosim papuci în hol. Spălăm. Iaurt, caşcaval, alune în ambalaj. Pepsi e în mijlocul holului, îşi bagă botul de pisică inconştientă printre pungi. Pepsi, pleacă! Ok, e pe tocul uşii, se uită la noi. Continuăm. Spălăm salata, ridichile, ardeii? Hai, mă! Ok, bag legumele în frigider şi vedem dup-aia. Ok. Holul e gol. Cu ce spălăm pe jos? A intrat încălţat şi-au fost şi toate astea pe jos. Domestos. N-avem domestos. Avem acest toilet cleaner. Pepsi, pleacă de-aici! Cu mireasmă de ocean. Detergent pentru WC. Provoacă o iritare gravă a ochilor. Provoacă iritarea pielii. A nu se lăsa la îndemâna copiilor. Zi compoziţia. Sub 5%: agenţi tensioactivi anionici. Ce-s ăia? Habar n-am. Pepsi, futu-ţi mă-ta! Altceva? Parfumuri, săruri organice, coloranţi, substanţe auxiliare. Ok. Altceva avem? Pronto, Cif? N-au clor. Fuck. Hai cu ăsta de WC. Da' e ok pentru Pepsi? Habar n-am. Ok, pun apă cu săpun în găleată. Dăm cu mopul. Spălăm papucii pe talpă.
Gata. Done. Over. Pepsi sare pe mine. Îl mângâi. Toarce. Ne punem un film? Ştii că a călcat pe-acolo peste tot înainte să spălăm noi. Fuck. Ce facem? Îi dezinfectăm lăbuţele? Nu mai facem nimic.
Mă sună maică-mea. Sunteţi ok? Foarte ok. Taică-tu a spălat banii cu apă şi săpun, acuma i-a pus să se usuce pe calorifer. Voi? Am spălat brânza cu apă şi săpun şi-acuma am pus-o în frigider.

Citesc un interviu cu un regizor pe care îl apreciez. De când cu lockdown-ul a fost extrem de productiv şi a avut timp să facă tot ce nu apuca înainte. De exemplu a scris la un scenariu pe care tot îl amâna de luni de zile. De când cu distopia din realitate, n-am mai reuşit să scriu un cuvânt la distopia din capul meu. Povestea cameristei este încă pe noptieră. Mă impulsionez şi reuşesc să pun pe hârtie toate gândurile şi ideile pe care le aveam înainte să înceapă nebunia. Un sinopsis de 2 pagini. Singurele pagini pe care am reuşit să le scriu în 10 luni. Noroc că au început cursurile online la facultate. Pentru studenţi trebuie să par ok, ne motivăm unii pe alţii. Funcţionează.

Sunt cu nişte prietene în Cişmigiu. Am pus 4 bănci în forma unui pătrat, aşa păstrăm distanţa dintre noi. Bem bere, râdem. E aproape normal. K. povesteşte despre un coleg actor, spusese ceva de genu' "Cum poa' să fie august când n-a fost încă iulie". Eu mă mir: "Cum poa' să fie august când n-au fost încă aprilie, mai, iunie, iulie.".

"Oare covidu' stă pe nisip?". Prefer să cred că nu. Sunt la mare cu A., prietenul meu. Stăm la plajă. Umbrela e mult prea mică pentru amândoi, dar reuşim să ne înghesuim pe bucata de umbră, să jucăm table şi să bem bere. Înotăm. Mâncăm scoici şi ciorbă de peşte. Citesc cartea lui Mihai Radu Extraconjugal. Am renunţat demult la distopii. Plaja e goală aşa că fac nudism. Mergem la nişte prieteni la cort, în pădurea de pe faleză. C. a gătit năut cu legume, "Da' să ştii că am gustat în timp ce găteam". "A fiert dup-aia?". "Da". "A murit atunci tot Covidu'". Stăm pe izoprene, mâncăm năut cu legume şi bem bere. Ne rătăcim în pădure când plecăm. Găsim drumul de pe faleză şi ne uităm la mare. Sunt valuri puternice care se lovesc de mal.

A., verişorul meu neamţ care nu vorbeşte româneşte (are tată român şi mamă nemţoaică), vrea să mă îmbrăţişeze când ne vedem, eu refuz categoric. A venit în România să începem producţia la scurtmetrajul pe care îl facem împreună. Împreună cu verişorul meu (director de imagine) şi scenografa filmului facem întâlniri în aer liber, la terase, pentru a fi safe. E destul de rock'n'roll pentru mine, pentru că în ultimele luni nu am fost în terase în Bucureşti. De fapt, n-am prea fost în locuri publice. Nici măcar în supermarketuri, majoritatea cumpărăturilor le-am făcut online. Oricum, trebuie să lucrăm, între interior şi terasă, varianta a doua pare mai safe. Mergem la locaţii cu maşina, cu măşti şi geamul deschis. Îl oblig pe verişorul meu să îşi ţină masca pe faţă, chiar dacă protestează. În ultima seară a lui A. în Bucureşti mai vedem nişte prieteni comuni. Tot la terasă. Sunt 5 zile în care am văzut mai mulţi oameni decât în câteva luni. Dar îmi spun că lucrurile pot funcţiona. "Vom filma în pandemie şi asta e posibil" încerc să mă conving.

Îmi sună alarma ceasului. Sunt năucă. E 4 noaptea. Îmi aduc aminte. Am Covid şi vreau să îmi verific saturaţia oxigenului. Îmi pun pulsoximetrul pe deget: oxigen 97, puls 140. Ok, trebuie să mă liniştesc. Sunt singură acasă, A., prietenul meu, s-a mutat. Are diabet insulino-dependent şi sperăm că e negativ. Adorm din nou. A doua zi dimineaţă parcă a mai trecut din oboseală, nu îmi mai pierd respiraţia după numai câţiva paşi prin casă. Nu mai fac febră. Mă doare rău capul, mă ustură în gât, tuşesc puţin. Oxigen ok. Puls ok. A. e pozitiv. Se întoarce acasă. "Îţi dai seama că ne-am ferit atâta de Covidu' ăsta şi acuma e peste tot pe-aici?".

Nu le-am văzut pe I., Ş. şi C. de câteva luni bune. Dar după toate extravaganţele cu verişorul meu, ele mă conving să ieşim la terasă. În 5 luni ne vedem o dată. Care era şansa să nimerim fix seara în care eu urma să fac febră, probabil momentul cu cea mai mare cantitate virală pe care am avut-o? Bem vin, cocktail-uri, nu ne mirăm deloc că eu mor de frig, tremur, cu toate că sunt îmbrăcată mult mai gros ca ele. Vorbim despre Covid. Le zic că eu când o să fac febră, înainte să păţesc ceva de la Covid, o să fac infarct. Habar n-aveam că asta urma să se întâmple în vreo două ore. Adică febra. Rezultatul Covid pozitiv avea să îmi vină în două zile jumătate.

A., verişorul meu, e negativ. Şi la intrarea în Germania, şi la cinci zile după ultimul nostru contact. Scenografa e negativă. Cele două prietene pe care le-am văzut la terasă, în ultima seară a verişorului din Bucureşti, sunt negative. Mă mai liniştesc puţin. Toţi oamenii (în afară de prietenul meu) pe care i-am văzut în ultimele două săptămâni şi cu care am stat mai mult de cinci minute s-au testat şi sunt negativi. De unde am luat eu, habar n-am. Aşteptăm rezultatul testelor lui C. & Ş., prietenele pe care le-am văzut chiar înainte să fac febră. Am stat la distanţă, în aer liber, îmi spun pentru a mă convinge că ele sunt safe. Ş. e negativă, C. pozitivă.

Îmi calculez şi recalculez pe cine am văzut în ultimul timp. Toată lumea ştie că eu sunt pozitivă, toata lumea şi-a făcut testul. În afară de prietenul meu şi C., până acum, toată lumea e negativă. Pe părinţi nu i-am văzut în interior din martie, mă linişteşte gândul că ei sunt ok. Dar... înainte să fac febră, în timpul zilei mama a fost la mine. Ne-am văzut afară, cu măşti, la distanţă, am stat mai puţin de cinci minute. Dar i-am dat o carte. Îl sun pe tata: "Tu te-ai uitat pe cartea aia imediat ce ţi-a adus-o mama?". Răspunde afirmativ. "Te-ai spălat pe mâini dup-aia?". Nu, nu s-a spălat. Îi povestesc unei prietene. Râde. "Cum ar putea să ia Ştefan Agopian Covid, dacă nu printr-o carte?".

Au trecut două săptămâni de când mi-a venit rezultatul pozitiv. Sunt cu A., prietenul meu, şi cu Pepsi acasă. E seară. Ne uităm la un film. A. a avut o formă asimptomatică a bolii, apoi şi-a pierdut gustul şi mirosul. Tata n-a luat Covid prin carte. C., prietena care s-a cadorisit cu virusul de la mine, e bine. A avut simptome, dar nu grave, iar acum e ok. Eu încă simt o oboseală persistentă, dar în rest sunt bine. Îmi sună telefonul, număr necunoscut. Răspund. "Bună seara, aveţi nevoie de o salvare?". Mă blochez. "Aţi fost confirmată Covid pozitiv, nu?". După câteva secunde reuşesc să zic: "Acum două săptămâni". "Deci nu aveţi nevoie de salvare?". "Cred că nu", reuşesc eu să spun. "Doamne ajută!". Şi doamna închide telefonul.

Peste o lună şi jumătate vom filma scurtmetrajul. Nu mai sunt chiar atât de stresată de Covid, mă gândesc că trebuie să am ceva imunitate, chiar dacă îmi trec cele trei luni de când am fost pozitivă. Dar a apărut o nouă tulpină a virusului. O funcţiona sau nu imunitatea mea? Cineva râde de mine. La facultate se fac liste de profesori, colaboratori, etc. care vor să se vaccineze, liste care urmează să fie trimise la minister. Primesc un mail şi sunt întrebată dacă vreau să mă vaccinez. Da, VREAU!

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus