06.02.2021
Suntem singuri.
Noi, roamenii, am fost nevoiţi să ne descurcăm singuri, de data asta.
Nu s-a găsit în toate galaxiile vreun amărât de extraterestru cu organ simţitor care să ne fi dat o mână de ajutor.
Singuri cuc, în cuibul nostru plin de gunoaie.
S-au simţit singuri şi oamenii religioşi. Dumnezeii lor au fost închişi, reprogramaţi sau rugaţi de la distanţă.
S-au simţi singuri şi ceilalţi, care cred doar în ei. Şi-au imaginat zei miraculoşi şi oameni cu superputeri, dar degeaba. N-a venit nimeni.
S-au simţit singuri oamenii cu familii. Iubirile lor au fost testate, rupte, pierdute, părăsite, regăsite, şi, în cele din urmă, schimbate. Fără dragoste, nimic nu e. Dar şi când e prea multă sau greşit dozată...

Şi morţii au plecat pe ultimul drum, tot singuri, împachetaţi ca nişte colete refuzate spre un destinatar care nu mai returnează, niciodată, nimic.
S-au simţit singuri chiar şi cei mai singuratici oameni. E bine să fii singur când ştii că lumea toată e mai încolo, lângă tine, nu foarte departe. Dar nu mai poţi fi fericit cu singurătatea ta când o lume întreagă e plină de înfriguraţi solitari.
Eu m-am simţit bine, mulţumesc. M-am simţit mai bine, de fapt.

*intermezzo: Teoriile constipaţiei - Eu am creat COVID19 - după o poveste adevărată

În toamna lui 2019, am murit puţin. Vreo 42 de secunde. A fost o moarte frumoasă, ca o cădere în gol. Eram liniştit şi fericit. Împăcat. Dar cumva, ceva n-a funcţionat până la capăt şi am revenit. Şi atunci mi-am dorit ca toată lumea să moară.
De plictiseală, până se dumireau medicii de ce-am plecat subit şi am revenit fără motiv, m-am întors în lumea virtuală şi am încercat un joc pe telefon. Un joc în care jucătorul e o bacterie sau un virus care încearcă să infecteze tot globul, în timp ce oamenii se luptă împotriva ta să te învingă şi să găsească un leac.
Era noiembrie 2019 şi am scris în căsuţa cu numele noului virus "corona". Am dat "create" şi am realizat un virus natural bio-weaponized care a apărut în China. Se manifesta ca o răceală sau o gripă şi era super-contagios. Oamenii l-au remarcat, dar nu l-au luat în serios. Apoi, a devenit airborne rezistent şi s-a răspândit în Italia şi Statele Unite unde s-a replicat în veselie. A urmat întreg globul. În jocul meu, am reuşit să infectez pe toată lumea cam până pe la începutul anului 2025, în timp ce mortalitatea virusului, deşi ameninţătoare, nu depăşise alte maladii sau pandemii cunoscute. Toată lumea era infectată cu corona. Apoi, ca la un semn, i-am sporit capacitatea de a ucide fulgerător, cu inflammation, acute respiratory insufficiency, pulmonary fibrosis şi total organ failure şi până la finele anului 2026, nu mai era nimeni viu pe Pământ. Câştigasem jocul. Lumea murise. Toată lumea. Nu mai era nimeni care să inaugureze Sagrada Familia. Nu mai era nimeni care să apere sau să ocupe Capitoliul. Pe Marele Zid Chinezesc îşi făcuseră vizuini animale pe cale de dispariţie. Calculatoare de la multe centrale nucleare repetau agonizant pe ecrane mesajul "Emergency. Fatal Error. Please Reset Now!" Chiar şi după plecarea noastră, restul fiinţelor erau condamnate să guste din cupa amărăciunilor prostiei omeneşti. Ori, dacă şi în lumea reală facem un reset ca în jocuri, repetând greşelile cu preţul vieţii unor oameni şi animale, atunci, nu, mulţumesc, eu aşa reset nu vreau. În fine, în viitorul virtual din joc, în 2026, aş fi împlinit 42 de ani. Dar acum nu-mi mai doream să moară nimeni. Mă vindecasem de apocalipsă, chiar dacă mă simţeam în continuare rău, aproape de moarte. Am închis jocul şi l-am dezinstalat. Aşteptam cu speranţă anul 2020.

Anul în care...
Am văzut mai multe filme, deşi n-am mai călcat în cinematografe.
Am citit şi cărţi, pentru că şi internetul se mai termină câteodată.
Am purtat 1001 de măşti jucând într-o piesă foarte proastă, deşi teatrele au fost închise, iar adevăraţii actori s-au sinucis artistic.
Am pus pe drumuri zeci de oameni care să-mi aducă la uşă tot ce aveam nevoie, deşi din tot ce mi-au adus, nu mai am nimic pentru mâine.
Am dus un război cu un duşman pe care nu-l putem vedea şi ne-am simţit învinşi înainte de a începe lupta.
Am învăţat că învăţarea nu se predă, ci se învaţă învăţând. Da, ştiu... analfabet funcţional.
Am descoperit cel mai pur şi necesar element: oxigenul.
Ne-am îmbogăţit cu toţii, fiecare procentual cu cât avea deja, şi am sărăcit toţi, pentru că Pământul e, totuşi, aproape sferic.
Ne-am reinventat, cei mai mulţi dintre noi, deşi am rămas aproape toţi cam aceiaşi oameni, din păcate.
Am fost invitat să scriu despre toate acestea şi, iată, ce porcărie a ieşit. Dintr-un an aşa de ciudat, nu putea să iasă ceva cu adevărat frumos. Cred că a ieşit însă ceva adevărat.

Şi din mizeria în care ne-am înglodat cu toţii, şi din perversiunile care se ascund acum şi mai bine sub măştile de protecţie, din ochii pe care nu-i mai recunoşti, din scindările care ne rod fiecare clipă de viaţă de parcă noi înşine am fi cel mai periculos virus al planetei, eu am rămas şi cu un diamant pur: sunt viu.

Iar tuturor celor care au murit pentru că nu am fost suficient de pregătiţi medical, suficient de inteligenţi să prevedem şi să reacţionăm, suficient de sinceri să acceptăm realitatea şi să facem ce trebuie atunci când trebuie, suficient de empatici încât să ne pese când alţii suferă la mii de kilometri distanţă, în deşerturile fără apă sau hrană, în mahalalele fără căldură şi pline de mizerie, în ghetourile pline de violenţă şi moarte, în bărcile care se scufundă în mări, la graniţele unde stau în ger în corturi de plastic, în zonele unde sunt omorâţi pentru că ei cred altfel, în "jumătatea aia de lume" care nu e niciodată a noastră chiar dacă e în spatele vilei sau a cartierului rezidenţial, TUTUROR acestora şi multor altora pe care-i uităm mereu le cer iertare nu pentru că sper sau cred în vreo judecată sau răsplată, ci pentru că e un mic semn de sănătate mintală şi integritate spirituală care m-ar putea ajuta să fiu puţin altfel de acum înainte. Pe oriunde ar hoinări ei acum, să le fie existenţa mai bună şi să le aducă aminte celor rămaşi că momentul cel mai potrivit să faci ceva e acum, iar locul e aici, pe Pământ.

Şi pentru ca să nu mai fie dezbinare nici chiar în textul meu, împărţit aşa în bucăţi, am scris toate astea, primul meu text după un an şi jumătate, pentru că m-a rugat un om. Un om care a creat o lume virtuală pentru gândurile unor oameni adevăraţi. O lume unde şi eu am apărut la un moment dat, născându-mă din nou.

Şi pentru că acest om a insistat să nu proslăvesc realizările lui, reuşitele LiterNet sau orice altceva legat de minunatul şi preţiosul depozit, o să mă rog doar de vremurile viitoare şi la zeii care or mai fi inventaţi, pentru că la oameni oricum nu funcţionează rugăminţile, să fie ferit de focul prostiei şi al ignoranţei, de praful uitării şi de comploturile cibernetice.

Hoinarii zilelor de mâine să afle că omenirea e gloată şi umanitate în acelaşi timp.

Iar hoinarilor de azi, roamenii pandemiei, le cer un singur lucru: nimic, ca ei să poată da totul.

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus