Am început 2020 cu o doză de entuziasm cinic de a trăi clipa, aşa cum vine. După un 2019 în care am fost ruptă în bucăţi, cu un dosar de divorţ în instanţă (atât s-a vrut, atât s-a putut), acum mă simţeam pregătită pentru experienţele vieţii de single girl. No pressure. Profesional, totul era brici. Aveam castinguri luate, o premieră în martie, turnee programate, un proiect interdisciplinar, intercultural, internaţional de care abia aşteptam să-mi lipesc sufletul. Cât timp aveam treabă, totul avea să fie bine. Planul era făcut, era strong. Şi apoi s-a întâmplat viaţa.
L-am cunoscut la o cină cu prieteni. A doua zi l-am văzut în public la spectacolul în care jucam. Curând a devenit o prezenţă zilnică. Şi atunci m-a cuprins panica. Pentru că simţeam că e un om valoros, iar eu nu eram deloc pregătită pentru aşa ceva. I-am spus lucrurile astea. M-a ascultat, calm, după care a zis: "Bine. Vrei să mâncăm nişte pizza?" Când m-am întors din Italia după o săptămână de teatru şi dans şi muzică şi tot ce poate fi mai bun pe scenă, m-a luat de la aeroport şi nu mi-a mai dat drumul. Şi a venit primul lockdown.
Pandemia mi-a dat şansa să cresc frumos (într-)o relaţie. N-am mai fost la teatru, nu mi-am mai văzut colegii şi prietenii, câinele îmi rămăsese la Braşov la părinţi, asta a fost foarte greu. Nu am făcut banana bread şi nici n-am golit rafturile de drojdie, nu m-am apucat de horticultură, dar am cules ce-am semănat cu un an înainte. Fiecare gând care m-a ajutat în 2019 să mă dau jos din pat şi să fac un pas, cât de mic, în viaţa mea, a înflorit acum. Şi eu aveam un perete întreg de gânduri! S-au împlinit nişte lucruri importante în mine, pe îndelete, fără nicio brutalizare din partea Universului. Da, mamă, lucrurile se aşază, exact cum trebuie. Frica nu ajută la nimic. Toate răspunsurile sunt în noi înşine, le ştim deja, chiar dacă uneori nu vrem (sau nu putem) să recunoaştem. Suntem ceea ce gândim. Ce nu schimbi, alegi. Dacă nu se deschide, nu e uşa ta. Sensul vieţii e s-o trăieşti.
Am avut conştiinţa pericolului pandemic, dar m-am protejat, pe mine şi pe ceilalţi, şi nu mi-am mai bătut capul cu asta. La ştiri am încetat să mă mai uit în iunie. Şi am trăit. Am strâns legăturile cu oamenii care contează pentru mine. Am călătorit. Am făcut planuri şi le-am schimbat când a fost cazul. Am stat de vorbă cu Dumnezeu şi cu mine. Am umplut spaţiile goale cu lucruri care mă aduc mai aproape de cea care îmi doresc să devin. Am zâmbit mult pentru că m-am bucurat de tot şi toate. Cred că am reuşit să fac pace cu trecutul şi să îl privesc cu îngăduinţă şi recunoştinţă. Iar prezentul îl trăiesc cu entuziasm, căci mâine nu se ştie ce va fi. E o lecţie bună, sper să n-o uităm. În rest, să fim sănătoşi şi să ni se întâmple ce avem nevoie, nu neapărat ce ne dorim.
P.S.: Ploaia e el.
*