09.02.2021
Momentul zero. Martie 2020. Au venit ai mei să mă ia acasă, în Bacău. Încui apartamentul şi ultima imagine pe care o am în minte e cu plantele de pe raft la care nu va ajunge destulă lumină şi care vor muri, oricum, din lipsă de apă şi de singurătate...

Ajung în Bacău, cu toate proiectele oprite, cu toată viaţa pusă pe hold pentru nu se ştie cât timp. E greu să locuieşti din nou cu părinţii după ce n-ai mai fost obişnuit cu asta. Totul pare nou, o mulţime de obiceiuri de a face lucrurile pe care trebuie să le reînvăţ.

Lockdown. Simt că în toată frica aia din exterior eu nu mă regăsesc, simt şi ştiu că acum e momentul meu, momentul zero. Acum au căzut zidurile, suntem toţi egali, trăim acelaşi lucru şi avem aceleaşi şanse să fim creatori. Nu ne mai diferenţiază nimic în afară de creativitate. Simt şi ştiu că ăsta e momentul meu, că acum încep să mă descopăr şi să înfloresc. E aşa puternic sentimentul că nu ştiu altfel să reacţionez decât plângând de emoţie. Ştiu că pentru alţii e grav, ştiu că alţii mor din cauza virusului, dar mai ştiu că frica nu e bună, că atrage doar rău şi că e singurul nostru moment în care putem construi altfel viitorul, gândirea.


Mi-am schimbat perspectiva de abordare a artei foarte mult în perioada aceasta şi cred cu tot sufletul că indiferent de ţara din care suntem, arta rămâne un mijloc universal de exprimare, în care ne putem recunoaşte emoţiile, gândurile şi fricile, poate acum, mai mult ca oricând. Cred că binele în teatru şi în artă abia acum începe, că toţi ne vom reinventa şi ne vom dezvolta cât mai multe limbaje de exprimare artistică. Consider că e un nou început în lumea teatrului, că teatrul trebuie să se reinventeze şi să tindă spre a deveni locul de întâlnire a mai multor arte şi mai mult decât o făcea până acum. E clar că e nevoie de inovaţie, e nevoie să tindem către un teatru imaterial, care să se petreacă oricum şi care să depăşească pereţii teatrului ca instituţie. E perioada în care trebuie să devenim tot mai flexibili, mai adaptabili, iar cei care ţin cu dinţii de ce ştiau se vor pierde dacă nu se adaptează.

Pentru mine, pandemia a însemnat să fac un pas în spate, să privesc cu atenţie la ce am, la cât de mult înseamnă să îmi urmez instinctul, să lucrez cu coordonatele prezentului. A fost şi este o perioadă extraordinară, cea mai frumoasă din viaţa mea profesională, în care am avut reuşite care mi-au dat încredere că ceea ce fac e bine. Odată cu pandemia am început să mă orientez către call-uri internaţionale. Nu mi-am imaginat niciodată că într-o perioadă atât de grea, în care să călătoreşti e tot mai greu, lucrările mele ar putea ajunge în ţări la care nici nu am îndrăznit înainte să visez. Am conştientizat că pot lucra altfel, că pot concepe video-performance-uri care să mă reprezinte cu succes în galeriile şi festivalurile de art performance din lume.

Pandemia m-a prins cu o invitaţie a Verei Iona Papadopoulou (regizoare şi art performer ce îşi desfăşoară activitatea în Grecia şi care a colaborat cu Marina Abramovic şi Yoko Ono) de a-i trimite o lucrare, adică un video-performance pentru (-) FE MALE Home Performance Art Festival. Invitaţia ei era din scurt, participau artişti din întreaga lume şi am gândit contratimp ceva, am filmat în casa părinţilor mei şi i-am trimis. Feedback-ul primit, aprecierile şi sentimentul că am avut o participare internaţională pe nepusă masă, în plină pandemie, mi-au resetat gândirea instant.

Am început să caut call-uri internaţionale şi să aplic. Performance-ul meu, Ritual in Time of Quarantine a ajuns în Danemarca (Performance Kokkenet Festival), în Germania la New Media Fest 2020, în retrospectiva artistului german Agricola de Cologne, parte din The Wake Up! Memorial - Corona! Shut down?, în Ungaria, la Budapesta în Galeria 1111, în Berlin - Uhr Ausstellung - Samstag/Sonntag, în galeria Plaza Skawak din Costa Rica, în Mexic în cadrul festivalului de art-performance - Perfo RED MX, în Brazilia în cadrul Festivalului de Art Performance - Ex Tensao, în Spania, în Madrid în muzeul C.A.V. La Neomudejar, participare în cadrul Online Performance Art Festival, Spania - şi în cadrul Festivalului Internaţional de Performance - Minimas Urbanas (Confinadas) en Video, expunere în Galeria Galateca din Bucureşti, în Los Angeles şi încă mai suuunt şi mai urmează.

Am scris şi câştigat două proiecte AFCN, ocazie cu care am descoperit o nouă direcţie, cea de eco-artist. Am învăţat şi o nouă profesie, cea de manager de proiect. În continuare, chiar dacă AFCN-ul s-a terminat, proiectul PLASTIC. Memorie afectivă şi risipă merge mai departe, mai creativ, prin alte produse artistice. Am călătorit cu proiecte la mare şi la munte, am realizat pentru prima oară conceptul pentru un video VR, am fost parte dintr-o expoziţie fotografică, prima cu fotografii în care să apar doar eu, în care am avut lucrări expuse în vitrina Galeriei Galateca, am luat un casting într-un spectacol de teatru-dans la Teatrul Apropo (Dincolo de oglindă - regia Radu Popescu) unde am cunoscut o echipă minunată de actori, care mi-au devenit şi prieteni. Am câştigat un call de proiecte tot la Teatrul Apropo şi am reuşit să îmi transform un vis în spectacol, este vorba de What is LOVE? Baby, don't hurt me (jucat în cadrul Bucharest Fringe Festival)... Am devenit formator pe teatru ziar, am jucat într-un spectacol pe tema violenţei de gen produs de Asociaţia Art Fusion, am lucrat pe dramaturgie cu Raluca Tudorache şi am scris despre pandemie, am făcut performance-uri în digital la invitaţia lui Irinel Anghel, am lucrat cu grupuri diverse de copii, mi-am susţinut cu brio disertaţia şi mi-am terminat masterul de art-terapie prin teatru cu o lucrare pe tema rolului art-terapiei în predarea educaţiei sexuale, lucru de care sunt foarte mândră pentru că înglobează experienţa pe care am trăit-o în 2020 lucrând la centrul Policy Center for Roma and Minorities din Ferentari, în care am jucat în rol principal în două scurtmetraje, în care am ajuns pe IMDB, în care am făcut parte din două rezidenţe de transfer de artă în digital (Cold Bench - Milano şi Digital Transfer - România).

Ar fi multe de spus, şi mai multe proiecte.... dar cred că esenţa e că am trăit experienţele pe care le aşteptam, mi le doream, dar nu credeam niciodată că într-un timp atât de scurt se pot întâmpla toate. Cred că totul ţine de cum ne setăm în interior, de cât de bine reuşim să fim, de deschişi spre nou, chiar şi atunci când lumea pare să fie împotriva noastră. Anul 2020 a fost anul meu. Sunt recunoscătoare pentru anul ăsta care mi-a luat multe, mi-a luat libertatea de a veni acasă după ora 23, dar care m-a ajutat să pot spune despre mine asumat şi hotărât că nu sunt doar actriţă, ci artistă multidisciplinară. Închei prin a le mulţumi tuturor celor care m-au însoţit în acest an, celor noi pe care i-am întâlnit şi care m-au ajutat să cresc atât de mult.

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus