09.02.2021
Anul 2020 rămîne o bornă importantă în viaţa mea personală şi, doar în fundal, o mică poveste previzibilă despre haos, amestecarea graniţelor, chin şi maturizare în plan profesional.

A fost un an dureros pentru că în februarie am incinerat-o pe Nana, îngerul meu păzitor din ultimii cincisprezece ani. Nana a fost cel mai luminos om pe care l-am cunoscut, o fiinţă aproape ireală. Am întîlnit-o atunci cînd a decis ea, mai exact, într-o seară, acum vreo cincisprezece ani. M-a sunat şi m-a chemat la ea: "Bună seara, dragă, sînt vecina ta de la etajul 5, am auzit că-ţi place muzica clasică, te invit la o cafea". Revenise în România din Elveţia şi îi iubea în mod special pe Mozart şi Debussy. Descoperise, în urma unui "sondaj" făcut pe fugă în proximitate, că şi eu îi mai ascult, aşa că a hotărît să ne cunoaştem.

Nana asculta doar muzică clasică, muzica plutea în tot apartamentul ei încă de dinainte de a se da ea jos din pat. Din fericire, obiceiul acesta al ei nu deranja pe nimeni, pentru că Nana nu se trezea înainte de prînz. Citea mult. Uneori, pînă la cinci-şase dimineaţa. Şi doar cărţi de nonficţiune.

La 93 de ani, Nana era fan Harari. I-a citit toate cărţile, ştia pasaje pe de rost, mai ales din 21 de lecţii pentru secolul XXI. La un moment dat, a devenit curioasă şi m-a întrebat cum arată "băiatul ăsta atît de deştept". Am rugat-o să nu se entuziasmeze, să rămînem la cărţi, pentru că eu ştiu că Harari nu se seamănă deloc cu vreunul dintre tinerii din pozele păstrate în albumele ei. Nu neapărat că nu m-a crezut, însă m-a rugat să aduc într-o zi laptopul, să vadă ea personal poze cu Harari. Am mers la ea echipată, i l-am arătat pe Google, iar Nana a decis contrariul: anume, că Yuval Harari e un băiat foarte-dar-foarte frumos. Aşa că, la următoarea ei aniversare, i-am înrămat o poză de-a lui Harari pentru sufragerie şi i-am imprimat un poster pentru nopţile albe de lecturi din dormitor. Iar cînd Harari a venit în România la evenimentul acela inabordabil cu taxe enorme de acces am făcut în aşa fel încît i-am obţinut un autograf şi, în plus, l-am informat pe Harari că are o fană de 93 de ani la Bucureşti. O joacă, un mic alint pentru un om căruia comuniştii i-au confiscat averea şi care şi-a recăpătat bunurile cînd nu îşi mai permitea să se bucure de prea multe aventuri. Un om solar blocat într-un apartament din Tineretului care, pentru că avea rău de mişcare, îşi mai permitea doar evadări muzical-livreşti.

Am băut mult suc de mere cu Nana şi am mîncat multe prăjituri împreună. Am prins şi vreo două mese "serioase" cu ea, dar cam atît. Asta pentru că Nana considera că mîncarea este supraestimată, pe scurt, ca să o citez, "o prejudecată, dragă". Nana nu prea mînca "serios". Erau după-amiezi cînd ne auzeam la telefon şi, între altele, îmi mărturisea senină că, însumat, în ziua respectivă mîncase doar nişte iaurt şi nişte castraveţi muraţi.

Am făcut terapie gratuită cu Nana, în lipsa mamei naturale, am furat înţelegere maternă de la ea, am reuşit să văd prietenia şi, sper, dragostea.

După moartea ei, cînd a început nebunia Covid, mi-am făcut de două ori declaraţie oficială de ieşire pentru a lua piese de instalaţii sanitare de la magazinul din Vitan-Bîrzeşti, m-am eliberat din casă şi am plîns puţin pe tăpşanul din faţa crematoriului.

Cînd a apărut, entuziast, Covidul, eu eram deja instalată într-un fel de lockdown personal. Ştiam că n-o să mă pricep să ţin un doliu sobru, speram însă că va fi loc pentru unul solitar, cu multe plimbări, plîns cît se iveşte şi muzică în căşti. N-a fost să fie aşa, dar am ştiut să trişez lockdown-ul de cîte ori am simţit nevoia să ies şi să mă plimb singură pe străzile din cartier.

Restul anului a fost un mare vis neclar, cu multă aglomeraţie în casă, cu tonele de teme ale copiilor îngrămădite într-o glumă numită şcoala online, cu sacoşe nesfîrşite de cumpărături şi tirania Zoom-ului. Am dus la capăt şi cîteva proiecte profesionale, inclusiv o ediţie - online, cum altfel?... - a Festivalului Internaţional de Literatură de la Timişoara. Un an apăsător, care s-a sfîrşit cu o poveste medicală dureroasă în familie.

Scriu acest articol de la Azuga, după o noapte în care a plouat torenţial, cu tunete şi fulgere, pînă în zori. Habar n-am cît de devastată este pîrtia după un acest mic potop montan neaşteptat, dar ştiu că instructorul ne aşteaptă hotărît la lecţia de schi. Cînd l-am sunat să-l întreb dacă se poate ocupa de doi-copii-fraţi-nivel-mediu, mi-a mărturisit că mă cunoaşte din 2019, avea deja numărul meu salvat în telefon. Mă numise "mama_doi_copii" - cheia mea identitară bună la finalul unui an greu. Petrecerile cu ceai şi Iepurele de Martie continuă.


(desen de Laurenţiu Midvichi)
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus