Provincia Penitenciară. Internaţi în România-externaţi în hazard, sau...

... sau neoliberalismul ca soluţie finală implicită.
 
Exasperat de noul incendiu dintr-un spital din România, după Giuleşti - Colectiv (acela a fost club, sală de concerte, dar a dezvăluit, pre-pandemic, găurile din sistemul românesc de sănătate publică, starea avansată de precaritate, de laisser-faire ca laisser-mourir a acestuia) - Piatra Neamţ - Matei Balş, am răbufnit şi am îndrăznit să propun riscanta ecuaţie (fără necunoscute) România = Auschwitz.
 
Am făcut-o în primul rînd pentru că e vorba de nişte locuri critice, în care oamenii sînt expuşi, în care ajung pentru că au fost deja expuşi, descoperiţi, dezarmaţi, neputîndu-se apăra, neputînd nici măcar reacţiona singuri, neasistaţi, fiind reduşi la "viaţa nudă". Ceea ce e cu atît mai grav. În spitale ar trebui să fim cel mai la adăpost, cel mai îngrijiţi, cel mai asiguraţi, infinit mai mult decît în viaţa de zi cu zi, în care măcar se presupune că ne putem apăra, administra singuri, neasistat.
 
Or, în România este total pe dos: nici măcar acele locuri extreme, liminale, locuri-prag care sînt spitalele - mai cu seamă unul specializat pe pandemia în curs precum "Matei Balş" - nu sînt sigure, ba chiar am ajuns ca, "banal"-nosocomial, chiar şi fără evenimente precum un incendiu adică, spitalele să fie principalele locuri de ucidere, de expunere la moarte din România. Total pe dos, adică, repet: exact acolo unde siguranţa ar trebui să fie infinit mai mare, pentru că nimeni nu ajunge să aibă nevoie de ocrotire şi îngrijire spitalicească extremă şi excepţională dacă nu îşi va pierdut anterior tocmai capacitatea de a-şi purta singur de grijă.
 
Spitalele din România au fost aduse în situaţia de a fi asemenea unor lagăre de exterminare.
 
Iar prin asta nu am vrut să dez-excepţionalizez Shoah-ul, aşa cum imediat am fost taxat, recunoscînd din capul locului riscul unei asemenea generalizări, al unei asemenea "banalizări", dîndu-mi însă imediat apoi seama că neoliberalismul global este cel care a "banalizat" şi a generalizat, de fapt, în mod implicit, "soluţia finală", adică abandonarea umanităţii, lăsată să se descurce şi lăsată în voia hazardului după ce va fi fost secătuită, expusă, îmbolnăvită, lăsată fără nicio resursă de a se descurca "liberal".
 
Spitalul ca provincie globală a infinitei expuneri a umanului. Ca provincie exterioară: darea lumii afară din lume. Şi, reciproc, societatea actuală ca internare, ca spital fără scăpare. Spitalul ca, preponderent, morgă.
 
Căci dacă este adevărat felul în care un mare istoric american al Estului european precum Timothy Snyder (în Pămîntul negru. Holocaustul ca istorie şi avertisment, 2015, traducere de Adina Avramescu, Humanitas, 2018) interpretează politica lui Hitler, dacă, altfel spus, ipoteza lui potrivit căreia modelul lui Hitler va fi fost bunăstarea industrială a Americii, dacă, din nou altfel spus, proiectul imperial al Germaniei naziste va fi fost Statele Unite ale Americii, cu toate epurările etnice şi genocidurile lor "civilizatoare" presupuse, de la sine înţelese, implicite, nu mi se pare, totuşi, exagerat să propun ipoteza (speculativă şi nu prea) neoliberalismului ca nazism generalizat implicit, în care extractivismul intensiv, adică tratarea lumii şi a "naturii" doar ca resursă pentru unii, ajunge să transforme întreaga lume într-un pustiu, într-o Siberie sau într-o Sahară interesante doar pentru sub-solul lor fosil, pre-uman, într-o mare Provincie Penitenciară, şi (aproape) întreaga umanitate într-un rest, într-un reziduu, într-un surplus, adică într-un "prisos" (ca şi cum umanitatea nu ar fi fost asta de la bun început faţă de "lume" şi de "natură", aşa cum ne demonstrează noua criză şi grilă ecologică în curs, care ne dovedesc non-necesitatea şi ne-naturalitatea ontologică), un "prisos", deci, lăsat să se descurce "liber" şi "natural", de unul singur în aceste condiţii de expunere extremă, infinită, ca nouă condiţie umană.
 
Asta am vrut să spun, asta vreau să propun spre gîndire: cum am ajuns să trăim în cuptoarele corupţiei globale. Cauze globale, efecte locale. Adică să judecăm politic-economia ca (pre-)Pandemie. Pre-Pandemia politică, ca formă de globalizare anterioară virusului, fără virus, în sfîrşit "completată" şi manifestată, re-marcată de (şi ca) "Virus". Abia şi doar în acest sens se poate spune că "Virusul nu există": Pandemia era deja instalată, instaurată politic, ca "pandemiocraţie" în sfîrşit revelată (degeaba).
 
Incendii, inundaţii, tăieri de păduri etc.: pustiire extractivistă extremă, devastare (vidare) vidă (fără, măcar, "transformări" şi "dezvoltări" moderniste "la schimb"), omul-climă, politică neoliberal-antropocen(tr)ică accelerată - ca să-o vedem ca pe o bandă desenată, ca pe un clip, ca pe un un gif etc. (adică potrivit habitusului - neotenizant - de percepţie reductiv-dominant în clipa de faţă). Mai clar nu se poate!
 
(Neotenizant = infantilizant: producţie de ignoranţă, de necunoaştere, de voinţă de falsă ştiinţă "alternativă").