Automatizarea şi emanciparea traducerii (lupta cea mare din lucrurile cele mici)

Poate părea paradoxal ce voi spune, dar eu, unul, nu numai că nu mă tem de, dar abia aştept ca traducerea automată să acopere tot mai mult, adică mai bine, din traducerea literară - sau, mai exact, de literatură -, altfel spus, ca traducerea să (încerce să) se dispenseze de traducători (să le fie disociată ca de o piedică şi de o povară).
 
De ce? Cum adică "abia aştept"? Pentru că abia atunci va putea fi, ea, traducerea, actul şi acţiunea traducerii, să fie văzută (analizată, apreciată - şi utilizată) în sine şi ca atare, în însăşi (non)esenţa ei relaţională, şi, deci, să fie preluată, adoptată, recunoscută ca model general, paradigmatic cultural (şi, deci, politic: traducerea ca pragmatism etico-politic) alternativ. Căci pînă atunci, traducerea va continua să fie dominată, subalternă, secundă şi secundară, invizibilă, "funcţională".
 
Traducător: o muncă totală, nobilă, cu infinite responsabilităţi de decizie, în care nimic nu poate fi delegat sau amînat, ocultat sau refulat, predat altcuiva sau lăsat deoparte. Repet: o muncă totală. Dar o muncă - şi tocmai prin asta, nobilă. Traducerea ţine de domeniul umanizant al muncii, aşa cum tot mai puţine "activităţi", astăzi, ţin, omul lipsit de muncă (chiar şi atunci cînd o face) fiind lăsat pradă regresiei, degradării, deprecierii, declasării şi uitării de sine, deci fantazării de sine.
 
(Reiau. Completez.) Nu trebuie să ne temem de perfecţionarea matematică a traducerii literare (de victoria definitivă a matematicii asupra "vernacularului": depăşire a omului).
 
În primul rînd (şi generic vorbind) pentru că este imposibilă, şi tocmai de aceea trebuie încurajată, pentru a face lucrurile să evolueze dialectic: prin eroare spre (alt) adevăr.
 
Apoi, pentru că, concret şi practic, de data aceasta, vorbind, mulţi traducători literari o folosesc, deja, în secret şi, mai ales, strict încadrat, strict funcţional, altfel spus colaborează cu ea, cu "maşina", cu "algoritmul", încercînd - şi reuşind, cred, încă - să le controleze şi să le domine, să şi le aservească nelăsîndu-le să le ia locul, să-i aservească ele pe ei. Echilibrul e, deci, foarte instabil şi delicat, bătălia se duce pe un vîrf de ac, pe tăişul unei lame de ras, şi tocmai de aceea şi momentul e unic, extrem de (dacă se poate spune aşa) evanescent, o scurtă "cumpănă a apelor" care, odată trecută, ne-ar putea duce fie spre aservirea totală (combinată, ca întotdeauna, cu deplina uitare a acestei aserviri şi a istoriei ei întotdeauna politice), fie spre un nou model cultural, cu o umanitate cu adevărat "amplificată" printr-o nouă aservire a instrumentelor, a uneltelor şi a tehnicilor, care tot mai puţin sînt, astăzi, aşa ceva (obiecte, pîrghii "la îndemînă"), tinzînd tot mai mult să devină, devenind deja mediu total de viaţă, înlocuitoare ale "naturii", nouă "natură umană" total imersată şi "subsumată" (Antonio Negri) matematic, tehnologic, metafizic, adică, repet, politic. Numai de matematizarea politico-metafizică a societăţii este vorba, adică nu numai de "predictibilizarea" viului productiv, ci de totala extorcare extractivistă a înseşi impredictibilităţii (creativităţii, ingeniozităţii supra-vieţuitoare) productive a viului este vorba (asta ca să continuăm, aducînd-o la zi, "ipoteza ne-represivă" asupra puterii, adevărata "revoluţie copernicană" a lui Foucault), de separarea viului de propria producţie de viaţă, preluată de "maşină" şi de matematici şi re-vîndute apoi, imediat (pe loc, anticipat chiar), înapoi viului însuşi ca marfă cu plusvaloare (cunoaşteţi paradoxul ciclului de profit al capitalului, care, asemenea "lanţurilor valorice" globale de azi, trebuie lungit spaţial tocmai pentru a fi scurtat temporal, imediatizat şi, de fapt, ante-sustras, pre-prelevat).
 
În sfîrşit, cel mai probabil, mai realist, este că, literar vorbind, traducătorul-om nu va fi putea fi înlocuit total de traducerea automată, dar pentru asta trebuie să lupte, deja, cum spuneam deja, pentru a prelua stăpînirea şi comanda asupra noului proces, mediu şi cîmp total, re-instrumentalizînd ceea ce trebuie să rămînă unealtă - devenind ceea ce este azi redactorul, un supervizor al "maşinii", un supra-editor al acesteia.
 
În sfîrşit, speculativ şi "profetic", de data aceasta, vorbind, cel mai important mi se pare că traducerea, ideea de traducerea şi practica traducerii, vor (ar) putea, astfel, ca nouă paradigmă culturală, să se autonomizeze le rîndul lor (automatizarea antrenînd, ca reacţie nu anti-, ci, dialectic, contra-, autonomizarea), dez-instrumentalizîndu-se (căci azi, doxa comună priveşte traducerea ca pe ceva strict secundar, tehnic, instrumental, derivat) şi emancipîndu-se, ca nouă idee culturală directoare şi nouă paradigmă, din condiţia minoră, supusă, dominată, aproape servilă şi, deci, des-considerată de pînă acum, putîndu-se în sfîrşit pluraliza şi deveni de sine stătătoare, nouă paradigmă dominantă eliberatoare.
 
Automatizîndu-se pe de o parte, traducerea s-ar putea autonomiza şi emancipa pe cealaltă, ajutînd la noi experimente literare, la re-experimenta(liza)rea literaturii şi la relansarea ei din torpoarea globală de acum, devenind, astfel, (şi mai/cu adevărat/din nou) liberă, disponibilă pentru speculare şi creaţie literară liberă şi înnoitoare.
 
O altă epocă a culturii.
 
Pentru care, însă, traducătorii, primii, vor trebui să se bată acolo unde este mai greu (şi mai imperceptibil, ca traducerea însăşi): în practica de zi cu zi, de clipă cu clipă, în care nicio secundă de adormire, de orbire, de uitare şi de somnambulism, de lene şi de abandon în raport cu "matematizarea" şi cu aparentele beneficii de comoditate, de demisie ale automatizării nu este permisă, căci ar fi imediat pedepsită cu dispariţia, adică cu aservirea, cu înghiţirea. Bătălia cu "ustensilul" e strictă şi cruntă, nemiloasă: ori îl foloseşti tu (readucîndu-l permanent la stadiul, tocmai, de ustensil, pe care el caută permanent, automat de sine cum e, să îl depăşească extinzîndu-l), ori se foloseşte el de tine (iar simptomul acestei aserviri - întotdeauna politice - fiind, pe dos - şi psihanalizabil - plăcerea, gustul morţii trăite ca amorţire, ca drog, prin auto-alienare "tehnică").
 
Nu vedem asta, masiv, zi de zi, în raportul spontan, "vorbit", cu uneltele noastre care numai unelte nu (ne) mai sînt, transformîndu-ne ele (cale de mijloc nu există) în uneltelor lor (adică ale celor care se folosesc de ele), atrăgîndu-ne într-o devenire comună generalizată? De ce ar trebui ca automatismelor automatelor să devină şi automatismele noastre? Cu această pulsiune autentic sado-maso de auto-reificare "tehnică" au de luptat, primii şi, deocamdată, singurii traducătorii literari - opunîndu-se, în continuare, dualismului şi instrumentalismului lingvistic tehnicist şi mecanicist. Prin traducători, invizibil, în lucruri mărunte, se poartă lupta cea mare.
 
Traducerea nu poate deveni literal (ci doar "în spirit") automată pentru că nici literatura ca atare (altfel spus, ca arhi-traducere) nu poate deveni literal (ci doar metaforic şi speculativ, "generativ") automată.
 
Sau poate? Nu cumva asta, global, se încearcă, şi chiar, deja, se întîmplă: a scrie pentru a fi tradus, de exemplu, într-o imposibilă limbă matematică "universală", în paralel şi în dispută, din fericire, cu momentele de intimă colaborare scriitor-traducător, mai cu seamă - ca şi pînă acum, de fapt - între poeţi, în sînul poeziei, afirmînd marea şi singura relaţie structural-creatoare dintre ceea ce doar pentru a separa nefericit (căci pur şi strict economic) lucrurile numim "poezie" şi "traducere"?