M-am născut poetic, în carantină

Eu, şi unii dintre noi, ne-am născut şi ne-am format, deja, în lockdown: se numea Republica Socialistă România, şi era o ţară din "Lagărul Socialist". Ne-am născut şi ne-am format pe fond de boală, în condiţii de boală, în mediul bolii. Boala era politică, şi continuă să mă interogheze, să mă interpeleze şi azi următorul "aspect": a fost o întîmplare (o "derivă", un "accident") sau este o necesitate ca socialismul să însemne dictatură, tiranie? Care e, altfel spus, legătura dintre socialism şi dictatură? Să însemne, oare, acelaşi lucru?
 
Fireşte, pentru mulţi, mulţi prea mulţi, însuşi faptul că formulez această propoziţie ca întrebare, nu ca aserţiune, ca axiomă şi ca principiu, e dubios: o eroare şi o erezie. Socialismul şi comunismul sînt (au fost, sînt şi mai cu seamă vor fi, ar fi) dictaturi, gîndesc ei. Adică "au gîndit" deja, gata, cel mai adesea, de fapt mai curînd alţii în locul lor, pentru ei.
 
Ceea ce putem constata direct azi: multă lume, cea mai mare parte din lume resimte aducerea, ajungerea, venirea la o condiţie comună (negativă, restrictivă, ca urmare a pandemiei) ca pe o reducere, altfel spus ca pe o dictatură. Comunul ca dictatură, deci.
 
Dar dacă altfel nu se poate?
 
Mi-am inventat, aşadar, libertatea pe fondul bolii şi la concurenţă cu ea. Ceea ce de asemenea se poate vedea azi, acum: nu ne întrecem noi oare cu virusul, să fim mai virali, mai virulenţi şi  mai virili decît el? Nu de-asta îl urîm, pe el şi pe cei care, părînd că ne apără de el, îi iau de fapt, obscur, partea: pentru că ne-a detronat, că ne-a luat locul în calitatea noastre de Virus Suveran al Planetei?
 
Ba da.
 
M-am, eu şi unii dintre noi, născut şi format poetic, trăind metaforic, căci altfel nu se putea.
 
Poezia era forţa mea şi, din fericire, mă depăşea. Căci asta trebuie să facă o forţă, dacă trebuie să fie de folos: să (te) depăşească.
 
Apoi, cînd toţi am devenit liberi (să ne egalizăm individualist-mimetic, "imanent", cum s-ar spune, adică nu impus, "transcendent"), printr-un metabolism misterios dar firesc, am vrut să o fac, democratic, ca mine, egala mea, să o aduc, instrumental, ca pe o proprietate sau un "atribut", în stăpînirea mea, ca să o pot "folosi" (mai bine). Şi-am pierdut-o.
 
Poezia. Oricine.
 
Am vrut să cunosc, mi-a plăcut să cunosc, să învăţ, mi-a plăcut cartea şi îmi plac cărţile, multe, dar ştiam deja totul. Am vrut să uit că ştiam deja totul. Ştiam pentru că voiam şi pentru că puteam. Aşa că m-am "castrat" singur, democratizîndu-mă.
 
M-am ţinut (într-o situaţie meta-metaforică) departe de poezie, am vrut să o uit, să o "tac", să o fac să vorbească din alte locuri şi între locuri şi să formeze, astfel, un "mediu", o "atmosferă", o "lume" (Lumea însăşi), am vrut să-mi uit datoria explicită de poezie, faţă de forţa ei, de care mi-a fost, nu ştiu, frică sau lene? Pentru că obligatoriu trebuie să te depăşească, s-o laşi să te întreacă, dacă vrei să fie "a ta", să lucreze pentru tine, dinspre tine spre ceilalţi, concentric, nu concentraţionar.
 
M-am născut, obiectiv-istoric, poet, scriitor: prezenţă doar pe fond de absenţă, apropiere doar pe fundal de distanţă.
 
Mult prea prezent, apoi (o obsesie). Am adunat (ca tot omul: tot omul întreg - tot omul întreg ciobit) o imensă arhivă (sau un depozit care abia aşteaptă să devină, tocmai, arhivă) cauzată (căci "datorată" încă nu pot să spun) de frenezia mea de prezenţă din care a venit (greu, forţat, epocal) timpul să fac (la loc: o mîntuire de care sînt responsabil, adică dator) prezent. Ar putea fi un program de viaţă ("nouă"), de acum înainte. Viaţa e (numai) în(tre) paranteze (la adăpost) (unde nu o citeşte nimeni, dar unde tocmai de aceea se trăieşte mai bine, aproape secret, în public).
 
Undeva am un trening gros pentru vremuri grele
Dacă vine frigul sau vin să mă ia
Îl îmbrac
Şi gata
Dar pentru asta ar trebui să-l găsesc
Sau măcar să îl caut
 
Înveleşte deci focul şi ia-l cu tine
Uită-te bine
Să nu îl uiţi.