Era, de fapt, vorba de sculptorul Ioan Bolborea şi de faptul că acesta "îndoise" materialul, un fel de "bronz", "alamă" în loc de "aramă", din care turnase, prin contract cu Primăria Capitalei, statuia "Împăratul Traian" (interesant şi provocator plasată pe scările Muzeului de Istorie), sau o copie, o "materializare" a statuii cu pricina, prototip sau idee de statuie (căci altfel nu văd cum i s-ar putea spune) aparţinîndu-i altui sculptor român, mult mai cunoscutului şi mai valorosului, sau cu adevărat valorosului Vasile Gorduz, dispărut şi în imposibilitatea, deci, de a supraveghea "materializarea" propriei idei. Chiar, o exista vreo dispoziţie testamentară în acest sens, sau chiar oricine ar fi îndrituit să-i "materializeze" postum ideile? Drepturi, măcar morale, de autor or exista şi în acest caz? Ar trebui întrebaţi legatarii, moştenitorii, deţinătorii etc. Cum spuneam, situaţia e foarte stranie, şi cînd există astfel de breşe, corupţia nu aşteaptă, fiind deja conţinută "în gol" şi ca gol: ca breşă, cum spuneam.
O primă întrebare care se pune este însă: cine este, în acest caz, autorul statuii? Căci se dovedeşte că autorul-"executant" postum l-a trişat şi trădat pe autorul-"părinte". Stranie situaţie.
Despre cine e vorba, nu m-am putut opri să comentez imediat? Despre autor sau despre un eventual executant (căci nu se înţelege, fireşte, doar e ştire de presă românească, cum am vrea să se înţeleagă)? Autorul ştiam că este Vasile Gorduz, dar executantul (cum doar se poate bănui din ştirea inept redactată) este unul de care nu te mai poţi mişca prin Bucureşti, care a privatizat cam tot ce înseamnă "monument de for public": Ioan Bolborea. Altfel spus, în sfîrşit şi-a dat alama pe faţă. "Deoarece Vasile Gorduz a decedat în 2008, macheta în ipsos a monumentului «Împăratul Traian», aflată în custodia Galeriilor Artmark, a fost transpusă în material definitiv (bronz) de către artistul plastic Ioan Bolborea. Costul lucrării a fost de 200.000 de lei (TVA inclus)." E, uite, se pare că nu era bronz, ci nechezol.
Cu Ioan Bolborea problema e, însă, alta, şi mult mai mare. El se poate spune că este un falsificator, şi nu doar, ca în acest caz, al ideii sau prototipului unei anumite lucrări (a altui artist), ci al înseşi ideii de artă. Pentru că dacă, în general, asupra oricărei manifestări de artă în spaţiul public (atît efemeră - performanţă, intervenţie etc. -, cît mai cu seamă monumental-definitivă) planează pericolul decorativismului propagandistic, adică al recuperării, al instrumentalizării politico-ideologice, în cazul de faţă este vorba, scurt, de corupţie, în sens juridic strict, dar în primul rînd de coruperea, de "îndoirea", de falsificarea înseşi ideii de artă (publică). Şi aceasta, înainte de toate, pentru că însuşi felul acesta de artă e coruptibil, expus complicităţilor şi ambiguităţilor de tot felul. Tocmai de aceea, cel mai moral, mai curat, este ca spaţiul public să nu fie populat, mobilat, ocupat cu monumente şi alte "dispozitive" extinse şi definitive, ci amenajat cît mai sigur, dar şi cît mai neutru cu putinţă pentru întîlnirile cu sine ale societăţii, ale oamenilor: instalaţii de "socializare" deschise procesualităţii deschise a societăţii, în toate configurările şi "asamblările" sale. Dincolo de individul ca atare, "cazul Bolborea" este, prin urmare, nociv, periculos ca exemplu de artă auto-instrumentalizată, de artă, la propriu şi în toate sensurile, îndoită şi vîndută. Tradiţie solidă la noi, cel mai notoriu caz de auto-instrumentalizare, de auto-falsificare politico-economică a artei fiind cel al lui Sabin Bălaşa.
Situaţia actuală: arta de "for public", între stilul de propagandă totalitară şi decorativismul "minimalist" creator de "ambianţe" neoliberale (design curb, fals inclusiv, plus celebrele false transparenţe unilaterale, panoptice). Spaţiul ca dresaj, deci ca arenă de antrenament şi cuşcă.
Pe de altă parte şi mult mai "terestru" vorbind, chiar nimeni de la Primăria Capitalei nu ştia, şi chiar de la început? Altfel spus, n-au împărţit cumva din bani, de erau atîtea proiecte prin tot Bucureştiul şi toate, "îndoite" (la propriu), în sine şi ca atare falsificate, corupte şi, deci, corupătoare pentru gustul şi moralitatea publice? Şi dacă nu au ştiut, de ce nu au ştiut, cum au semnat de recepţie, pe baza cărei expertize etc.? Şi ar mai fi, dar acestea sînt principalele întrebări, să vedem dacă le va pune cineva oficial.
Iar ca s-o spun şi mai răspicat (mai "pe fond", deşi aparent mai "subiectiv"): un artist care "îndoia" oricum kitsch (însă unul neasumat) calitatea monumentelor, nu era logic, normal, să "îndoaie" pe toate planurile? Uite aşa s-a umplut Bucureştiul de dubioşenii, care ar fi trebuit deja judecate ca atare şi respinse încă din stadiul de proiect sau cel mult machetă, fără să se mai aştepte "proba materială". Mie mi se pare logic să fie pur şi simplu retrase din spaţiul public, cu scuze din partea PMB pentru locuitorii Capitalei şi cu recuperarea prejudiciului, care să fie investit în spaţii şi resurse pentru artiştii independenţi, pentru "cultura vie", cum i se spune.
Prinzînd ocazia din zbor, primarul general al Capitalei, Nicuşor Dan, a declarat recent că Primăria nu va mai aloca bani "pentru statui". Să înţelegem că va finanţa altfel, mult mai contemporan cultura, în însăşi plasticitatea ei, sau că nu o va mai finanţa deloc, profitînd, deci, politicianist de ocazie pentru a face economii, adică pentru a-şi înălţa sieşi un monument-lipsă, acela al primarului-gospodar, responsabil, chivernisit? Cum stă treaba?
Mai mult sau mai puţin obscur, aceia, de la puteri şi dintre artişti, care sînt obsedaţi de monumente, şi le închină de fapt, fantasmatic, lor înşişi. Li se simt asociaţi, într-un nemărturisit cult al personalităţii pe bani publici.
Politicieni kitsch, artă publică kitsch, un anumit ceauşism multiplu mimetic (ca reprezentare, în sine - arta "copiază" şi "sublimează formal" realitatea, pînă la invenţiile abstract-idealizante ale realismului socialist cu coloratură "patriotică" -, dar şi ca stil politic şi artistic uşor de preluat, de continuat, pînă azi). Tipul cel mai răspîndit în România.
Şi dacă tot vorbim de artă, de artă în spaţiul public, de rolul ei politic şi social de a favoriza întîlniri (cu arta şi între oameni, spaţiul public "moşit" artistic cu infinită grijă pentru a înlesni societatea să se întîlnească cu ea însăşi, să se descopere şi chiar să se înfrunte, să îşi înfrunte deschis, pe faţă, propriii demoni, scoţîndu-i în primul rînd din bîrlog), nu mă pot abţine să nu traduc şi să nu reproduc un fragment dintr-o foarte frumoasă şi actuală lucrare. Iată-l:
- "Există în aceste abordări postularea unei ilegitimităţi a relaţiei de a funcţiona ca etalon legitim al valorii. Şi poate că tocmai acesta este fondul problemei. Că valoarea rezidă în lucrurile înseşi poate fi conceput de către o civilizaţie moştenitoare a realismului platonician; că ea rezidă în subiectul universal poate fi conceput de către nişte moştenitori ai subiectului transcendental kantian; că ea rezidă în subiectul singular poate fi conceput, cu preţul cîtorva contorsiuni, de către moştenitorii romantismului german, cu teoria sa privitoare la geniul individual apoi democratizată. Dar că valoarea nu este nici subiectivă, nici obiectivă, că ea constă în relaţie, fiind comună prin partea de in-decis împărtăşită, şi care poate fi împărtăşită prin individuări colective, este mult mai greu de conceput, pentru că nu sîntem - puţin spus - o civilizaţie expertă în gîndirea relaţiei. (...) Estetica occidentală şi-a consacrat toate eforturile localizării valorii fie în obiect, fie în subiectul estetic însuşi: trebuie ca valoarea să fie intrinsecă fie unuia, fie celuilalt, altfel nu poate fi absolută, iar dacă nu este absolută, nu poate să fie valoare, şi atunci discursul cu privire la operă apare ca arbitrar. Estetica întîlnirii face parte, din acest punct de vedere, dintr-o revoluţie ontologică paşnică, impunînd relaţia ca entitate ontologică de sine stătătoare, nu doar ca aducere în prezenţă, secundă şi secundară, a două entităţi ontologice separate gata constituite, opera şi individul. Relaţia are valoare de fiinţă" (Baptiste Morizot, Estelle Zhong Mengual, Esthétique de la rencontre. L'enigme de l'art contemporain, Seuil, 2018).