12.02.2021
Privesc în urmă la anul care tocmai a trecut şi-mi vine în minte un gând simplu: "Ce an!" Un an în care mi s-au întâmplat atâtea lucruri noi încât îmi dau seama că a trebuit să mă adaptez din mers la toate schimbările care s-au produs în viaţa mea. Un an în care am fost pus de multe ori în situaţia de a mă gândi la ce e cu adevărat important pentru mine. Ce merită şi ce nu. Un an greu din punct de vedere profesional, de criză, ca şi pentru mulţi colegi actori, dar tocmai această realitate nouă îţi schimbă un pic perspectiva asupra lucrurilor. Pentru că am văzut că tocmai în situaţii de criză, de nelinişte şi tot felul de spaime lucrurile se limpezesc într-un fel, capătă o claritate. Eşti tu cu tine într-o luptă de a merge înainte în contexte noi, pe care nu le-ai determinat şi care nici nu ţin de tine. Ce te faci?

La începutul anului 2020 m-am regăsit într-o condiţie nouă pentru mine, aceea de angajat al unui teatru de stat, cel din Constanţa. Nu e simplu, mai ales când trebuie să te adaptezi la o viaţă împărţită între două oraşe. Apoi, în luna martie, timpul s-a oprit în loc, odată cu decretarea stării de urgenţă pe întreg teritoriul ţării. Moment în care mi-au venit în minte oamenii cei mai importanţi pentru mine, care ar fi avut nevoie de mine şi eu de ei. Familia mea. Simplu şi fără să fie nevoie să pun în balanţă ceva. În momentul în care s-a anunţat că vom intra în case, instinctiv am plecat acasă la ai mei. Nu ştiam ce va fi, cât va dura, cât de grav va fi sau dacă ne vom îmbolnăvi, dar ceea ce am ştiut e că aveam nevoie unii de alţii. Să trecem prin asta împreună. Ne-am izolat împreună în casa mamei mele, iar acolo pentru noi au fost două luni în care am reuşit să ţinem acest virus nou la distanţă. E reconfortant şi uităm uşor lucrurile astea; să ştii că cineva e acolo pentru tine, orice ar fi şi orice s-ar întâmpla. Cu toate fricile aferente şi toate ştirile care bombardau lumea întreagă acolo m-am simţit în siguranţă. Împreună cu ai mei eram pregătit pentru orice. Aveam o casă, o curte şi oamenii cei mai apropiaţi de care puteam să am grijă sau puteau să aibă grijă de mine orice s-ar fi întâmplat. Au fost două luni în care m-am gândit mult la asta. Da, uneori e atât de simplu. Treci prin astfel de situaţii de criză în care ţi se relevă totul în momentul în care nu mai e vorba nici de carieră, nici de ce cred alţii despre tine. Instinctul de supravieţuire te aduce în condiţia de a vedea clar cine eşti şi care sunt nevoile tale. Iar eu eram acolo unde trebuia. Eram liniştit.

Şi tocmai liniştea asta m-a învăţat, atunci când m-am întors în Bucureşti, să pot să fiu pregătit să primesc pe cineva în viaţa mea. Pentru că anul 2020 mi-a adus acest dar, la începutul verii. Un om pe care poate nu aş fi fost pregătit să-l primesc în viaţa mea dacă nu aş fi trecut prin experienţa acelor două luni lângă familia mea. Mă întorsesem de la Suceava, de la ai mei, schimbat de experienţa celor două luni de izolare împreună cu ei. Nu-mi mai era frică de virus, învăţasem să-l văd şi să mă protejez de el, luându-mi toate măsurile de precauţie, ca într-o luptă pe care mă simţeam pregătit să o duc. Iar uşor, treptat, acel om a luat locul familiei mele; era omul alături de care mă simţeam în siguranţă, omul care mi s-a lipit de suflet şi care mi-a fost alături în cel mai simplu şi clar mod cu putinţă. După două săptămâni la Bucureşti a trebuit să plec la Constanţa să încep repetiţiile pentru un spectacol pe care-l puteam juca în exterior. Parcă reveneam la condiţia de dinainte de pandemie, dar ceva era fundamental schimbat. Omul acela m-a urmat. În toată această nouă lume, în care trebuia să îţi faci meseria în condiţiile unei pandemii mondiale care se instalase printre noi, aveam un om alături. Şi nu-mi mai era frică, chiar dacă nu mai eram cu ai mei.

Am stat trei luni la Constanţa, până în luna septembrie, pentru că am făcut două spectacole acolo, în condiţiile în care în Bucureşti nu se repeta nimic. Eram ca într-o insulă a unei noi normalităţi, că normalitate nu-i pot spune, însă am lucrat, am trăit, am avut colectivul de colegi alături şi un om care revenea mereu. Ce poţi să vrei mai mult? În septembrie s-au deschis, pentru o perioadă scurtă, teatrele din Bucureşti. Am avut şansa să jucăm la Bulandra spectacolul teatrului Act, Nu regret nimic, pe 6 octombrie, chiar în ultima seară înainte să se închidă din nou teatrele pe o perioadă nedeterminată. O experienţă din care mi-am dat seama cât de mult înseamnă pentru mine acest spectacol, cu tot ce presupune el: text, colegi, regizor. Mă repet dar sunt astfel de momente în viaţă când totul devine limpede şi îţi dai seama cât de importante sunt de fapt lucrurile pentru tine. Îmi amintesc că înainte cu zece minute de spectacol venise Rodica Lazăr la noi în cabină şi ne-a spus: "Bucuraţi-vă de el că e ultimul. De mâine se închid iar teatrele." Cred că am rămas pe scenă, după ce a ieşit publicul din sală, aproape jumătate de oră, pentru că voiam să mai stau acolo. Pur şi simplu. A fost ultimul spectacol pe care l-am jucat în Bucureşti. A mai urmat unul la Constanţa, apoi s-a închis şi acolo. Venise un nou val al pandemiei şi ne pregăteam să intrăm din nou în case, acum cu mai puţine restricţii ca în primăvară.

Însă, de data asta, nu am mai simţit nevoia să plec acasă. Lucrurile se schimbaseră între timp, liniştea de care aveam nevoie era aici, cu mine. Şi atâta timp cât ai mei erau acolo, împreună, deci cineva avea grijă de mama, puteam să rămân împăcat la Bucureşti. A fost o perioadă în care am învăţat să trăiesc micile bucurii ale vieţii, cele mai simple lucruri cărora nu le dădeam importanţă dar care împărtăşite cu cineva capătă un cu totul alt sens. Acum ne aflăm parcă într-o tranziţie către normal: se redeschid teatrele, cinematografele şi restaurantele şi asta se vede şi simte în comportamentul oamenilor simpli, de pe stradă. Se revine parcă dintr-o amorţeală, dar nu cred că mai suntem aceiaşi. Nici nu avem cum să fim şi este bine că e aşa. Îmi place să cred despre mine că sunt un optimist cu ochii larg deschişi, asemeni omului pe care l-am lăsat să intre în viaţa mea şi care m-a învăţat să fac asta, fără să-mi spună vreun cuvânt. Care a învăţat să vadă lumea aşa cum e ea. Şi mai ales pe el. Şi să ştie să aleagă pentru el. Cel puţin ştiu că am învăţat asta. În rest, pandemii poate vor mai fi, iar noi poate că vom mai fi nevoiţi să trecem prin perioade de restricţii, ca cea prin care tocmai am trecut. Va fi o nouă şansă de limpezire şi de a vedea ce este cu adevărat important pentru noi. Cât despre mine, abia aştept să joc, să primesc noi provocări şi să trăiesc ceea ce-mi oferă viaţa. În tot cazul, mă simt mai pregătit. Am învăţat să primesc şi am căpătat bagaj în spate pe care nu prea mai are cum să mi-l ia nimeni. Aşa că nu am decât să mulţumesc anului 2020. A fost o experienţă. Şi m-am bucurat de ea.


*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus