17.02.2021
M-am gândit foarte mult dacă şi ce să scriu. Am tot corectat acest text, mereu superficial, mereu gravitând în jurul a ceea ce mi s-a întâmplat, dar fără să străpungă miezul. La fel a ieşit şi acum, probabil, pentru că am stat prea mult asupra lui şi încep să îl stric.

A fost un an pe care, cu toată aura lui apocaliptică, într-un fel îl aşteptam. Unul în care am învăţat să văd oamenii aşa cum sunt şi mai puţin cum se prezintă. Un an în care am avut nevoie de singurătate ca să mă accept, împăcată cu gândul că nu voi fi, cel mai probabil, pe placul multor oameni. Şi cu asta am încheiat capitolul unor procese de conştiinţă epuizante. Mă rog, aproape.

Am descoperit ce înseamnă să iubeşti, cu adevărat. Ne-am logodit în lockdown şi a fost o minunată pre-lună de miere, presărată pe ici-colo cu depresia intrării neaşteptate în şomaj tehnic şi angoase legate de ce ne facem, murim, trăim etc. Nu am simţit prea mult lipsa contactului social pentru că am continuat să mă văd cu alţi oameni şi în lockdown, şi după. Măsuri de protecţie, da, distanţare socială - nu pot.

Nu m-am infectat şi nu am infectat pe nimeni. Mare noroc? Nu ştiu. Mai degrabă grijă şi încredere reciprocă. Am realizat că dacă totuşi lumea se va duce de râpă, de ce să nu beau şampanie pe buza prăpastiei? Şi că pot să fiu fericită în pragul apocalipsei. Şi că o viaţă în doi în haosul ăsta e chiar o binecuvântare.

Am urmărit isteria mediatică a unei apocalipse de carton, câteodată cu popcorn. Am descoperit reţete noi. Atât de bune, că m-am îngrăşat cu 8 kile. Mi-a plăcut latura de gospodină. A fost o prostie să cred până acum că dacă sunt gospodină, nu mai pot să fiu artistă. Am crescut 7 plante. N-a murit niciuna pentru că de fiecare dată când plecam la repetiţii le uda altcineva. Îmi fac bretonul singură de un an de zile. M-am tuns singură în izolare şi mi s-a părut că am făcut o treabă bună, asta pentru că nu văzusem ce am făcut la spate. L-am tuns, mai apoi, pe iubitul meu şi a ieşit oribil.

Anul acesta am dezvoltat o pasiune pentru distopii, a fost anul regresiilor în imaginaţie, în care construiam, aproape săptămânal, o nouă distopie. Mai multe filme, mai puţine cărţi, din păcate. Spectacole am văzut puţine. Am dat peste unele atât de proaste, că am decis că mai bine să aştept să văd teatru pe viu. Am văzut o groază de SF-uri. Asta ca sa îmi dau seama dacă vreau copii. Şi am înţeles că da, totuşi vreau. Dacă nasc un geniu, un Tesla-Mîşkin acolo? N-ai de unde să ştii.

Profesional, am avut un an bun. Am descoperit o libertate pe care sper să nu o mai pierd. Am fost chemată la un singur casting de film si unul de teatru. În schimb, m-am plimbat pe la festivaluri. Tot felul de colaje din reacţii & aprecieri întipărite în memorie care mi-au dat încrederea că ceea ce fac nu fac degeaba. Pentru noi, ăştia, adepţii autoflagelării, contează. Am participat la Sarajevo Talents şi acum, la început de 2021, am fost selectată la Berlinale Talents.

Am repetat din vară până la sfârşitul anului la Arad. Ce lux! Am scos două premiere. Ba chiar, de fiecare dată când menţionam asta pe FB, mă simţeam vinovată, pentru că ştiam cât de greu le era multor colegi care nu puteau face asta. Am urmărit cum se înmulţeau pe stradă vitrinele cu "de vânzare" şi "închiriez". La fiecare vitrină goală simţeam aerul mai tăios, golul din stomac mai acid. Pentru că nu puteam face mare lucru pentru cei pe care nu îi cunoşteam şi pentru că familia mea avea nevoie de ajutor, mi-am mutat atenţia pe oamenii apropiaţi.

A fost un an în care nu am fost acasă din martie. Anul unui dor sfâşietor, permanent, ca o pânză freatică care îşi face loc la suprafaţă, periodic, deseori prin erupţii violente. Anul în care am luptat şi luptăm din toate puterile pentru mama. Anul în care mama a devenit supererou. Aşa am învăţat cât de preţioasă e viaţa şi cum suferinţa devine catalizator al puterii. M-am certat cu Dumnezeu în repetate rânduri. Mi se părea că pierde într-una la poker şi că face rebuy din vieţile oamenilor.

Am simţit cum toată vanitatea omului se sparge în faţa unui virus şi cum nu mai suntem chiar aşa de supereroi. O lume măreaţă doar în capul ei. Şi atunci am observat că nu mă deranjează să fiu mică şi slabă şi că poate totuşi mi-ar prinde bine să mă împrietenesc din nou cu Dumnezeu. Dar merge greu, au murit mulţi oameni.

Au început să mă irite postările cu peace & harmony de pe fb şi insta. Am început să apreciez conversaţiile reale, dezbaterile în afara mediului virtual. În felul ăsta am constatat că mulţi oameni preferă să vorbească despre nimicuri în viaţa reală, contractându-şi muşchiul dezbaterii pe fb, insta, twitter şi ce mai e pe acolo. Mi se părea ciudat, mă simţeam eu nelalocul meu pentru că mă interesau subiecte ceva mai puţin banale. Până am dat de oameni oneşti, oameni pe care te poţi baza. Am început să iubesc lucrurile simple. Mi-am dat seama că nu am nevoie de o viaţă palpitantă, una prin care să cerşesc atenţie, pentru a face performanţă în actorie. Ba dimpotrivă, am început să apreciez simplitatea.

A fost anul în care am observat cât de mult fug oamenii de adevăr, câtă răutate poate scoate la suprafaţă o asemenea criză, dar şi câtă bunătate. Bine, şi eu mai fug de adevăr, dar e aşa, mă alint. Plus că refugiul în imaginaţie e chiar revigorant. A, şi nu mai vreau să schimb lumea. Adică vreau, dar mă educ să fiu mai mult un observator. Vreau, totuşi, să trăiesc în aşa fel încât să nu omor Planeta. Încerc să văd binele înaintea răului şi să nu mai judec, să fiu mai bună cu cei din jur.

Acuma, ştiu că cele scrise sună ca şi cum tocmai aş fi descoperit coada de la prună. E o criză mare, simţim intens.


*

Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus