17.02.2021
1 Ianuarie 2020. Noapte. Cancun. Mâinile noastre se ţin cu greu una de cealaltă, se întâlnesc o dată la câteva minute, aparent din greşeală, din neatenţia mulţimii care ne-a absorbit. Dorinţa de a petrece cu fast acest 2020, care pe vremea aia nu părea că avea să se remarce în aşa hal, a adus în acelaşi loc oameni din toate colţurile lumii. Câteva străduţe şi probabil 1 milion de oameni. Mă simt ca într-o maşină de tocat şi tot ce îmi trece prin minte e că urăsc mulţimile, că mă apasă, că ce frumos ar fi locul ăsta fără oameni. La finalul programului de centrifugare, suntem azvârliţi într-un colţ de plajă unde o doamnă cântă şlagăre mexicane, petrecerea e pe final, plaja e luminată discret, nisipul de un alb perfect parcă nu lasă noaptea să îşi facă de cap şi ne simţim singuri, ca şi cum doamna ar cânta doar pentru noi. Şi din nou mă gândesc că ce bine e fără oameni.

10 martie 2020. Cluj. Turneu. Spectacolul se anulează. Primesc telefon de la el cu vestea - teatrele se închid. Gândul că în sfârşit o să avem trei săptămâni pentru noi, să ne flendurim prin apartament fără nicio presiune, să luăm o pauză de la oameni, de la haos, de la maşinăria aia nebună care ne trezea devreme şi ne culca târziu, m-a făcut să mă bucur de parcă s-ar fi închis şcoala înainte de teze.

Probabil că daca eram copil, m-aş fi gândit înspăimântată că pandemia s-a întâmplat din cauza mea. Că mi-am dorit prea tare o pauză de la agitaţie, de la program, să mă retrag în cocon şi să nu mai calculez timpul la minut. Nu am făcut asta niciodată. Cel puţin de când îmi aduc aminte. Să stau. Să stau acasă mai mult de două zile legate. Niciodată. Aşadar, primele două zile au fost perfecte, lucrurile încă erau confuze, nu ştiam cât să cred şi ce să cred. Din a treia a zi, a apărut abrupt gândul - now what? Mai ales seara. În jur de 7. Ora normală de spectacol. Începea agitaţia şi dădeam ture prin casă. Şi spuneam continuu că mă simt suspendată. Scăparea imediată a fost sportul. Online cu antrenor în fiecare seara la 7. Aşa m-am păcălit primele trei luni. Tot lockdown-ul. Aşa mi-am ameţit nemulţumirile şi asta s-a completat bine cu reţetele de proteic ice-cream sau proteic cookies.

A fost perioada cu cele mai multe jocuri din viaţa mea. A început cu table şi pare că se va termina cu şah. Am văzut toată seria de filme Harry Potter - când eram mica aveam alte treburi mai importante. Gândul de inutilitate a fost cel mai greu de combătut, apărea des şi dispărea greu. Am reînceput să cânt la pian, l-am învăţat şi pe el să cânte, am învăţat nişte partituri din Familia Addams ca să-mi mai treacă dorul de spectacol. Şi de fapt lockdown-ul nu a fost cel mai greu. În lockdown aveam încă perspectivă - gândeam că viaţa normală e aproape şi o dată ieşiţi din casă vom reveni acolo. Şocul a venit când s-au deschis uşile şi scările de bloc dar nimic din normalitatea aia nu era acolo. Şi aşa a apărut lipsa perspectivei - monstrul cu care m-am tot luat la trântă lunile astea.

Plăcerea mea e să fabulez şi să planific. Să văd cât din ce fabulez se poate realiza. Şi fac asta cel mai des cu privire la proiecte şi vacanţe - cine mă cunoaşte bine ştie că în perioada septembrie - noiembrie mă întreb ce fac la iarnă, iar din februarie în mai - ce fac la vară. Faptul că nu puteam să proiectez nimic pe următoarea perioadă mă debusola şi mintea mea nu mai ştia la ce să se gândească.

Pentru că am totuşi super-puteri - deşi nu, pandemia să ştiţi că nu a fost din vina mea - am reuşit două vacanţe care mi-au alinat panicile. La două zile după ce Grecia a deschis graniţele, am fugit şi am găsit o Lefkada goală, cu plaje pustii şi taverne doar pentru noi. Iar iarna asta am descoperit o parte de Africa care ne-a luat minţile şi ne-a deschis apetitul.

Între aceste două evenimente majore, mi-am făcut un studio in-house între perne unde am tras voce pentru audiobook-uri, spot-uri, am ţinut un matinal pentru o mare corporaţie, training-uri şi am dat start-ul unui proiect pe care îl curtam demult - ImprovChallenge - show online de improvizaţie. Practic, rudele de la ţară ale celor de la Whose line is it anyway. A fost fun. Foarte fun. Şi challenging, cum zice şi numele.

Şi seară de seară, după antrenamente de improv, filmare sau montaj, m-a scos iubitul meu la date în bucătărie. La un vin şi la o poveste.

Ce bine că am scris. Mi-a luat mult să mă hotărăsc dacă să scriu. Cum mi-a luat mult şi să mă împrietenesc cu acest 2020. Una peste alta, am slăbit 6 kile, am mai văzut nişte filme, nişte spectacole, am mai dat nişte bani la Zoom şi aplicaţii de yoga şi aia a fost. Ca tot omul.

Mă duc să mă pregătesc că mă aşteaptă el jos în bucătărie. E ora date-ului.
Vă pup.


*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus