18.02.2021
Tocmai mă chinuiam să adorm, dar m-am ridicat din pat să vin să scriu acest document. Asta este pentru toţi cei care au făcut ca al meu 2020 să fie un an frumos. Un an mişto. Un an cât 10, în care datele mi se încurcă în cap şi nu mai ştiu ce am făcut în 2019, ce a fost în 2020. Cert e că a fost.

Am să încep cu ceea ce acum consider a fi prologul lui 2020. Pe final de 2019, toate cuplurile de lungă durată din jurul meu au început să se despartă. Ceea ce mă făcea deja să mă simt prost, fiind într-o relaţie de ceva vreme. Toate perechile care îmi dădeau speranţă în iubire... well... Am zis că cine trece de 2020 împreună, o să treacă peste toate. A fost un final de an cu multă agitaţie, în care s-au schimbat multe acasă şi eram într-un moment în care nu mă regăseam. Tot ceea ce era stabil începea să se destabilizeze. Am intrat la master şi eram în cea mai mare pană de creaţie, Dani ne-a părăsit grupul şi s-a mutat la Iaşi, eram uşor irascibilă, instabilă şi cu un nor negru deasupra mea.

2020. Tind să cred că pentru că a fost primul revelion pe care l-am făcut la restaurant, m-am culcat devreme şi m-am simţit average, am influenţat 2020. Am stat şi m-am gândit... dacă un an este influenţat de coeficientul de distracţie din noaptea de Revelion? Oare câţi oameni chiar s-au distrat de Rev2020? Ia să vă văd.

În fine. Foc prin Australia, războaie mondiale, viruşi din China... hmm, ceva nu e ok. Dar, mă rog, poate... nu e aşa grav. Ştefan, cu mine pe lângă, începuse să se gândească să investească într-un spaţiu de dans, unde să ne adunăm noi ăştia mai mulţi care nu ne găsim locul, să facem ceva, să începem să creştem. Teoria suna bine. Pe hârtie, dădea cu minus. Oamenii care ziceau "Da, hai!" acum ziceau "Da, dar"... Că o să mai am proiecte, că o să mai am spectacole... Nici ei n-au mai avut proiecte, nici spaţiul nu s-a mai văzut niciodată, dar nici rău nu ne-a părut.

Am reintrat în procesul creativ şi după multe căderi nervoase, nopţi nedormite, plânsete, repetiţii târzii şi discuţii infinite, am reuşit să fac ceva de care eram... mulţumită-ish. Era okay. Hai că merge, mai vedem.

Între timp, îmi scrie Mariana că vrea Andreea să ne cunoască, că i-a plăcut vibe-ul nostru la Sfântul Gheorghe, că vrea să facă ceva. Un grup de tineri, mai multe arte, ceva spaţiu, facem spectacole, site-specific, cursuri, chestii... păi ştii că şi noi voiam, ah, ce tare, ce mişto, păi hai, gata, cool. Ăsta-i grupul. Ăsta-i Albert. Asta-i data. Şedinţă foto. 20.02.2020 - Tangent #ce***etangent.

Un grup creativ, tânăra generaţie de pe lângă teatru. Facem şi noi ce putem. Promiţător. Andreea cu mult entuziasm, puţin prea mult pe alocuri, dar e okay. Crede în ce zice. Şi eu cred cu ea.

Human organigram. Sunt mânuţă la cap. Adică Artistic Hand. Pentru că suntem un organism şi nu poţi funcţiona decât cu totul. Mulţi oameni super mişto, tineri, cu mult entuziasm, cu multă dorinţă de a face ceva şi foarte sătui de "S-a rezolvat, nu se poate".

Am mers din inerţie cu proiectul de master - despre care tot insist, pentru că eu visam că o să intru şi o să am 2 ani să fac un spectacol super şmecher super cool şi o să am timp să explorez tot şi să lucrez cu oameni şi mamă, stai să vezi că acuma vin şi fac şi aia şi aia şi... mă rog. Deci din inerţie cu masterul, Andreea a zis hai să facem performance. Hai. Echipe de creaţie - Anastasia, Mariana, Andreea, Cătă. Hai să lucrăm la i. Hai.

Ne-am văzut, am pus totul la punct, am făcut pitch-ul cu grupul mare, le-a plăcut. Totul set.

Vineri, 6 martie - uşi deschise. Am dat iar examenele de semestru, pentru viitorul creativ al ţării. Chiar mi-a plăcut, m-am simţit bine. Aveam speranţă. Şi eu şi George eram mulţumiţi. Facultatea avea un aer fresh, de speranţă. Lucrurile sună bine.

Luni, 9 martie - la ora 14 toată lumea a fost trimisă acasă, se suspendă cursurile timp de 2 săptămâni, pe motiv de Covid.

Luni 16 martie trebuia să fie prima repetiţie Tangent pentru i. S-a anunţat stare de alertă (sau urgenţă? nici până acum nu ştiu care-i care).

Long story short, 2 săptămâni nu au fost doar 2 săptămâni. Pe 12 martie Ştef a plecat la Iaşi. S-a întors abia pe 16 mai. Nu am mai ajuns nici până azi să repet la facultate. Nici măcar nu ştiu unde e Şerpi. Sper că a rămas la profa. Of, acum mi-am adus aminte de el şi m-am întristat.

Mda, deci iată-mă, după 3 ani şi ceva în care doar "nu am avut timp", acum... aveam prea mult timp. Am încercat toate stările posibile... de la extaz, explozii creative, dorinţe de a face lucruri, imbolduri, impulsuri, inspiraţie, dorinţă, curiozitate la vegetat, deprimări, suprasaturaţie, silă... pe toate le-am încercat. Am stat... o viaţă în casă, neştiind ce să fac cu atâta timp. Într-o zi mi se părea cea mai mare povară să stau în casă. În alta mi se părea aşa de linişte şi de safe... Am citit, dar nu atât de mult pe cât aş fi putut, iar asta mă frustra. Am creat, dar nu atât de mult pe cât aş fi putut, iar asta mă frustra. Am gătit, am văzut spectacole, am învăţat, am făcut mişcare, am făcut curăţenie, dar nu atât de mult pe cât aş fi putut. Şi poate asta regret. Am încercat project H - home specific creations. Am încercat să ţin un jurnal - şi chiar am vrut să fac asta. Am aplicat la call-uri, am scris proiecte, am scris scenarii, am făcut filme, am improvizat, am desenat. Ba chiar la un moment dat (cine mai ştie când??), am închiriat cu Maria o oră la terenul de tenis de vis-à-vis de casa ei. Noi nu ştim să jucăm tenis.

Am un miros în minte pentru perioada asta. Aşa cum am de obicei pentru orice perioadă sau anotimp. Din când în când, mai întâlnesc ceva similar şi simt un fior pe spate şi cum mi se desfăşoară toată perioada în faţa ochilor şi... în mine. Toate sentimentele o dată. Mereu mirosurile s-au păstrat cel mai puternic în mintea mea.

Aprilie e luna mea preferată. Nu ştiu de ce. De ceva vreme, este luna mea preferată. Mă uitam pe geam cu orele şi voiam să fiu afară.

Mi-am cumpărat 80 de narcise de Paşte. Erau ultimele narcise pe care le avea doamna de la complex. Le-am luat pe toate. S-au ofilit a doua zi. Dar mă bucuram că am făcut o faptă bună. Am convins-o pe doamna administrator să mă lase să ies pe terasa blocului. Eu stau la etajul 8, deci nu era mare diferenţă. Priveliştea este oricum priveliştea mea preferată. E... acasă. Am cele mai frumoase apusuri şi nimic la orizont, şi pot să petrec zile în şir uitându-mă pe fereastră şi încă să descopăr lucruri noi. Dar să fiu pe bloc... să fiu afară, direct sub cerul liber, să treacă păsările deasupra mea, să văd apusurile 360 de grade... a fost cea mai mare bucurie.

Să fi fost deja mai când ascultam casetele vechi cu Ella Fitzgerald şi mă uitam pe un catalog Van Gogh? Jur că nu mai ştiu. Acum mă uit retrospectiv şi îmi lipsesc nopţile călduţe cu picioarele pe pervaz, jazz în surdină şi picturi de Van Gogh explicate în franceză. Unii ar zice că-s o romantică incurabilă, dar nu mai bag demult în seamă.

Ah, era să uit. Pe 1 aprilie trebuia să plec la Tanztheater Wuppertal Pina Bausch cu Erasmus+. Am plătit cazarea pe 6 martie. Pe 10 martie Germania şi-a închis graniţele.

În fine. Deci o primăvară cât 10 ani. Am ieşit alt om.

Am vrut să fac un film de dans pe bune. L-am făcut cu o echipă absolut minunată mobilizată într-un timp record. Am filmat 12 ore, de la apus până la răsărit. Am fost selectaţi la BIDFF.

S-a întors Dani în Bucureşti.

Am fost la mare cu Maria şi Monica. Cum mergem noi de fel, ca babele. Pe plaja Modern în Constanţa. Din 3 zile una a fost frig şi vijelie, plouase toată noaptea. Însă ne-am încăpăţânat să mergem să stăm pe plajă. Că nu ştim când mai ajungem la mare. Monica chiar a făcut şi baie în ziua aia. Ne-am plătit şezlongurile - cu 5 lei mai scump decât ziua precedentă. Nu-i nimic, stăm!

Am stat până am crăpat de frig. Dar măcar am stat pe plajă. Soarta face că doar eu nu am mai ajuns la mare de atunci.

Totul a fost călduţ până la DansNomad. Pentru care o iubesc pe Beatrice. DansNomad este proiectul care a devenit proiectul sufletului, proiectul care m-a salvat dintr-o vară depresivă. Aşa, deci. Ne-am urcat într-un Seat Arona (de care am făcut rost printr-o minune) şi am plecat la Timişoara. Ce crezi, nu încăpem toţi 5 plus bagaje plus boxa Cameliei Neagoe PFA plus dezinfectanţi şi alte kituri covid în micuţa şi cocheta Arona. Nu-i nimic. Am plecat cu un Seat Arona şi cu maşina lui Ştef fără aer condiţionat. E ok, Dudu şi Sergiu n-au avut o problemă cu asta. Mari s-a chinuit până la Sibiu să îşi dea seama cum să facem să avem navigaţie. Potop s-a urcat de la Sibiu în dreapta. În 5 minute aveam navigaţie - nu pentru că ştia ce face, ci pentru că are o curiozitate de copil şi descoperă tot.

Multe ore mai târziu, am ajuns la Timişoara. A doua zi au ajuns şi Tavi, Pici, Maria şi Teo. Mai e cineva? Nu, atât. Petre ne-a făcut cele mai bune vinete cu brânză.

Iată echipa cu care m-am târât, frecat, iubit, transpirat, înghesuit pe străzile din Timişoara, Deva, Reşiţa şi Lugoj. Aici ar fi atâââtea de spus... ce pot să zic, pe scurt, este că am descoperit noua mea trupă preferată, am stat în cameră cu Tavi aproape o lună, am circulat ca sardinele (ca să fie o imagine completă - privilegiaţii mergeau cu Arona cu foarte puţin aer condiţionat, cu portbagajul plin până sus, cu bagaje între picioare şi în braţe şi cu Beatrice în dreapta, iar cei mai puţin privilegiaţi făceau de 4 ori mai mult cu trenul) şi am înţeles cu cine ne luptăm pentru cultură. Dar am fost fericită. O lună am fost înconjurată de oameni creativi, am discutat idei, filosofii, am dansat non stop, am trăit cele mai puternice emoţii în spectacol - în Bite the bullet (for 4) la Deva, cu Daniel, Andreea şi George, un spectacol făcut de drag, în timp record. Doamne, ce senzaţie!
Iubesc să dansez cu oamenii ăştia. Cu toţi.

După DansNomad...? După DansNomad am dansat Miresele Prinţului Şarmant, un proiect făcut de Valentin. O altă demenţă de dans de-a lui Beatrice în care ne-am dat delirul şi ne-am simţit bine. Şi Beatrice care a stat la mine şi care sper că încă mai vrea să vină să stea la mine. Şi apoi ziua mea, care a fost o petrecere (ilegală?) în care am vrut doar să petrec şi să îmi aduc aminte de momentele astea şi de noi aşa cum nu vom mai fi niciodată. Şi aşa a fost. A fost momentul perfect cu toţi oamenii pe care mi-i puteam dori alături.

Ce s-a întâmplat după aceea nici nu mai are relevanţă.

Dacă e ceva ce mă macină încă din 2020, este cât de fragil e totul, cât de uşor ne pierdem, cât de nedrept este timpul care fuge de noi şi nu se mai întoarce, iar o clipă este mult prea scurtă ca să fie savurată, dar până ţi-ai dat seama, deja s-a dus. Asta mi se pare cea mai mare nedreptate. Timpul.

Timpul nu ne mai dă nimic înapoi.

Dacă e ceva ce am învăţat în 2020, este că nimic, absolut nimic nu este mai important decât Timpul cu oamenii din jur. Timpul nu mai vine înapoi, oamenii sunt fragili, iar eu sunt atât de fericită şi de norocoasă să îi am pe toţi cei de mai sus şi pe mulţi alţii în jurul meu şi alături de mine orice aş face şi viaţa asta e prea scurtă pentru tot ce îşi imaginează mintea mea că voi face, dar poate învăţ o dată pentru totdeauna să îmi fac timp să fiu recunoscătoare. Să nu dăm timp nefericirii.

Am scris textul de mai sus azi noapte, între 1.48 şi 2.36, după ce îmi propusesem să mă culc devreme. Am citit-o pe Andreea înainte să adorm, şi a început să se desfăşoare în mintea mea tot 2020. A trebuit să îl aştern aici. Poate e prea personal, poate e incoerent, dar poate aşa a fost şi 2020. Sigur că au fost multe momente extraordinare pe care le-am ratat. Cum am fost la ultima petrecere ever cu Maria şi Diana, cum am mers la munte, cum mi-am văzut pentru prima dată în 17 ani vecinul de vis-à-vis, cum am văzut pentru prima dată cerul limpede, cum am început anul la Punta Helbronner la 3.462 m înălţime, cum am făcut "film de dans" în cadă, cum m-am chinuit să dansez în dulap, cum am stat nopţile trează să joc Skribblmnahepjs online, cum am fugit în club în singurul weekend când au stat deschise, cum am adus-o pe Maia, cum mi-am luat de prea multe ori "La revedere", unele mult prea dureroase ca să le mai trăiesc o dată, cum am dansat cu Mari la unteatru pe muzica lui Ned, cum câte şi mai câte.
Deşi clar sunt multe lucruri care n-au ieşit aşa cum am vrut, chiar dacă poate unele rămân cu minus, am câştigat infinit de multe lucruri.
Am intrat în 2020 ca într-o tornadă cu care am încercat să mă lupt, iar până la finalul său am învăţat că secretul nu e să mă opun. Secretul e să învăţ să dansez în ea. Sunt infinit recunoscătoare pentru ce mi-a adus acest an, chiar aşa cum a fost el. Nu am cuvinte pentru toată dragostea pe care le-o port oamenilor şi pentru cât de mică şi neputincioasă mă simt în faţa timpului. Nu am cuvinte să descriu flacăra ce mă umple acum. Mă simt pe un nor creativ şi simt că am toţi oamenii potriviţi în jurul meu, oameni cu care pot muta munţii.

Încă sper că toate relaţiile - de toate felurile - care au rezistat lui 2020 vor trece împreună peste orice, căci nu îmi pot imagina viaţa mea altfel decât plină.
Mulţumesc pare un cuvânt prea mic.
Cu iubire închei transmisiunea din Wuppertal, de unde sper să nu plec curând.



Foto: Sergiu Dobrinoiu, 6.10.2020

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

1 comentariu

  • Excelent!
    Dan Grigore, 15.02.2021, 22:02

    Am simtit in acest articol, concluzia lui 2020 care ma macina: "Să nu dăm timp nefericirii". Multumesc pentru o perspectiva care mustea sa iasa si nu iesea :)

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus