18.02.2021
Suntem deja în 2021, care pare deocamdată o prelungire a neiubitului 2020. În timp ce scriu asta am intrat în a doua fază de izolare, prima s-a încheiat la început de mai. După calendarul chinezesc încă suntem în anul Şobolanului. S-ar zice că trebuie să fim de-acum mai atenţi la ce se întâmplă în China, cine ştie, poate anul Boului va fi mai bun, toţi ştim că şobolanii împrăştie molime, boul trage la jug. Am trei prietene care au adus pe lume copii în 2020, i-am văzut pe toţi trei, şi asta sigur a fost o rază de lumină într-un an nu prea luminos. Am pierdut şi două mătuşi, nu le mai văzusem de ani buni, erau verişoarele bunicii. Odată cu ele s-a dus încă o parte din copilăria mea, erau ultimele din generaţia lor. Acum mama mea e bunică. Unii pleacă, alţii vin, anotimpurile nu ţin cont de numărătorile noastre umane egocentriste.

Am început anul la Bucureşti, am avut zăpadă, drumeţii şi săniuş la Braşov, în escapadă cu nepotul. Tot cu nepotul şi la muzee în oraşul nostru, ce frumos a fost să descoperim MARe împreună şi să revăd Zambaccian cu el. Ce bine e acasă în vacanţă! Mama, sora, nepoţii, fratele, unchiul, mătuşa, prietenii, Dianei 5, Cărtureşti, pizza în Centrul Vechi, vin fiert, Muzeul Simţurilor la Mall cu toată familia, concert Izabela Barbu, Herăstrău şi Parcul Carol iarna, am fost iar copil în parcul copilăriei mele.

Apoi m-am întors tot acasă, dar în Portugalia, şi autorităţile superioare de la multinaţională mi-au desfiinţat postul. Stres maxim o lună cât mi-am căutat altceva, am profitat să fac o drumeţie într-o luni, să revăd muzee în timpul săptămânii, să iau prânzul pe terasele lor şi să-mi imaginez că asta va fi viaţa mea la pensie. Şi aproape imediat după ce compania mi-a găsit un alt proiect a venit pandemia şi am început să lucrăm toţi de acasă. Norocul meu că eram deja obişnuită, avantajul de a lucra la multinaţională cu laptop, mergeam la birou doar de două-trei ori pe săptămână de şase ani.

Aşa a început anul lent. Eu şi iubitul ne-am reinventat viaţa şi rutinele, gata cu escapadele culturale şi sociale în Lisabona! Din fericire am avut acces la "plimbări igienice", cum le-a botezat primul-ministru. Am început să ne uităm la fiecare frunză şi fiecare firicel de iarbă, am cules urzici din valea de lângă casă, am văzut gaiţe şi sticleţi, un arici, am descoperit toate potecile care leagă cartierele din orăşelul nostru, cocoţate pe coline. Ieşeam douăzeci de minute la prânz pe străduţe şi o oră sau mai mult la terminarea programului. La sfârşit de săptămână mergeam pe coclauri aproape de mare, luam şi cărţile cu noi, ne cocoţam pe stânci lângă apă şi citeam. Am descoperit că pe-acolo cresc în aprilie stânjenei galbeni, gura-leului purpurii şi maci albi, rareori mov. Am adus primăvara în casă, stânjeneii durau câte o săptămână, păreau nişte suliţe subţiri când îi culegeam iar dimineaţa îi găseam deschişi, luminând camera.

După primele două săptămâni zona de acces a început să se micşoreze, ca pielea de chagrin a lui Balzac. Întâi au închis promenada de pe malul oceanului, apoi plajele şi parcurile, apoi şoseaua care ducea la o plajă mare şi sălbatică. Surferii au trebuit să-şi pună planşele în debara. Noi am început să ne găsim locuri de citit pe stânci la marginea şoselei, tot mai aproape de oraş, până când nu ne-am mai putut apropia de mare, cu două zile înainte de relaxarea măsurilor de urgenţă. Şedinţele mele săptămânale de yoga în grup au devenit şedinţe individuale cu YouTube, în fiecare dimineaţă la trezire.

Nu ne-am mai dus sâmbătă sau duminică la supermarket din cauza cozilor, am început să mergem marţi sau joi seara, uneori coada traversa parcarea şi se întindea pe trotuar. Nu ne-am făcut provizii de hârtie igienică sau paste. În schimb casa noastră s-a îmbogăţit cu ceva plante, până şi în baie. Am învăţat multe nume şi provenienţe geografice: suculenta echeveria din America Centrală, jiboia din Insulele Solomon, begonia maculata "ploaie-de-argint", croton colorat şi toxic din insulele Pacificului, sansevieria sau "Spada Sfântului Gheorghe" cum îi spun aici. Am salvat o camelie care murea pe scara clădirii şi acum ne împodobeşte balconul cu flori mari roz închis. Spre surprinderea noastră chiar şi suculentele sau sansevieria înfloresc.

Băieţelul prietenului meu nu s-a mai dus la grădiniţa cu program prelungit şi nu a mai venit la noi de două ori pe lună, a rămas acasă cu bunica maternă. Mama lui e infirmieră şi nu poate lucra de acasă. La început am fost noi în vizită şi l-am scos la plimbarea igienică într-un petic de natură între blocuri, unde am reuşit să vedem o pupăză. Apoi s-a dus numai tatăl lui şi se jucau doar în curte. Nici cu socrii nu ne-am mai văzut, de ziua mamei-soacre ne-am strâns toată familia cu maşinile în stradă şi i-am cântat "La mulţi ani" sub balcon. Nu am mai putut îmbrăţişa pe nimeni dintre cei apropiaţi.

Am pierdut socoteala zilelor în acele şase săptămâni. Am văzut multe piese bune online, mai ales de la Teatrul Naţional din Cluj, le-au dat în streaming 24 de ore şi mi-am putut face timp să le văd. Din mai a început relaxarea aproximativă, am putut merge iar la puştiulică, am fost cu el pe plaje minunate la sud de Lisabona, cu sate de pescari, poteci prin desişuri şi vederi de pe stânci care-ţi taie răsuflarea, spre golfuri cu ape turcoaz. Ne-am făcut planuri de vacanţă pentru august, a început sezonul estival, plajele din orăşel nu s-au mai umplut de turişti, doar de localnici.

Fratele meu nu şi-a putut amâna nunta din iulie, erau prea mulţi bani deja investiţi, dar Portugaliei i se impunea carantina în România, aşadar nu puteam merge. Surpriză, vineri, cu o săptămână înainte de nuntă se suspendă carantina, duminică îmi cumpăr bilet pentru marţi, cu toate protestele iubitului şi familiei. Şase zile pe fugă în România, o nuntă de pomină, am dansat până la trei ca pe vremuri, pe toate ritmurile posibile, de la armâneşti la latino, Delia şi arăbeşti. Am fost singura rudă a fratelui meu la nuntă, tatăl nostru nu mai este, mama lui este sub îngrijire, iar mătuşa noastră nu s-a hazardat să participe la un eveniment cu atâtea persoane în plină pandemie.

M-am întors la 6 dimineaţa la Sinaia unde erau mama şi nepoţii mei. Am văzut Bucegii coloraţi în roz de lumina răsăritului şi am fost cu nepotul la Stâna Regală, ajungând acasă ciuciulete după o ploaie zdravănă care ne-a prins la ieşirea din pădure. Nimeni dintre nuntaşi nu s-a îmbolnăvit. La trei zile după întoarcerea mea au fost suspendate zborurile România-Portugalia. Mama nu a mai venit anul acesta ca în anii precedenţi, să stea două săptămâni cu noi. Continuă cursul de portugheză la Bucureşti, dar online.

La sfârşit de iulie proiectul la care lucram nu a fost prelungit. Am rămas fără obiectul muncii şi în prima zi de vacanţă am aflat că e posibil să devin şomeră din octombrie, dacă serviciul de resurse umane nu găseşte altceva pentru mine, acela a fost un preaviz. Vacanţa a fost la fel ca alte vacanţe. Dar în loc să mergem cu cortul pe coasta protejată din sud-vestul Portugaliei am închiriat un apartament în sud, cu socrii, copilul şi nepoata portugheză. O săptămână acolo şi patru zile în centrul ţării cu micuţul, drumeţind prin sate de şist, prin văi, dealuri, vâlcele şi păduri, cu scăldat la plaje de râu sau cascade cu apă cristalină şi rece.

Din septembrie a început febra căutării unui nou loc de muncă, fără rezultat. Trecerea în şomaj nu am simţit-o acut, mă obişnuisem cu ideea, stăteam acasă de 6 luni şi căutam deja de lucru. Am profitat de vacanţa impusă de concediere şi am fost două săptămâni în Bucureştii mei dragi. Teatru la Naţional şi în curtea muzeului Cesianu-Racoviţă, filmul Acasă cu mama, prânz în curte la Manuc ca acum douăzeci de ani, artă pe ziduri la Lente-Lupu, arta lui Murivale în curte şi în podul muzeului Pavel Şuşară, artă la Art Safari, atelierul lui Mircea Roman întâlnit întâmplător când bântuiam la Romanian Design Week de capul meu, casa Costa-Foru cu toată familia, Grădina Botanică cu nepoţii şi mama (ca să aibă nepotul inspiraţie pentru lecţii), Curtea Şcoalei ca o călătorie în trecut, sediul editurii Paideia ca o poveste cu cărţi fermecate, expediţie solitară în munţii Baiului, de la Azuga la Predeal, cântând prin pădure fericirea de a fi liberă ca-n codru, întâlnire cu foştii colegi de facultate, respectând distanţa în spaţiu şi traversând frontierele timpului.

În octombrie aveam o mini-vacanţă deja programată. Am renunţat la ideea prea costisitoare de a merge la Veneţia, Verona şi lacul Iseo fără turişti, am renunţat şi la nordul Portugaliei cu o auto-caravană şi am ajuns tot în centrul ţării, la cel mai înalt munte, Serra da Estrela, unde am colindat pe poteci mai sălbatice şi mai stâncoase, sau printre stupi şi smochini încărcaţi de roade. În satul unde am stat era un singur restaurant deschis la ora cinei, nu erau muşterii pentru toţi.

În noiembrie am făcut o excursie de o zi la Coimbra să cer cardul de identitate portughez. A durat un an obţinerea cetăţeniei, şi încă patru luni trecerea în catastifele stării civile. Am descoperit noi colţişoare fermecătoare din fosta capitală medievală a Portugaliei: un bulevard liniştit umbrit de platani, grădina botanică veche de aproape trei sute de ani, Grădina Sirenei cu o cascadă monumentală acoperită cu muşchi şi decorată cu statui şi faianţă albastră pictată. Am prânzit cu o prietenă româncă care e cercetătoare la universitatea de acolo, printre cele mai vechi din Europa. După masă am fost cinstite tradiţional cu un păhărel de vin dulce şi castane coapte din partea casei, era ziua Sfântului Martin.

După nenumărate curriculum vitae trimise, câteva refuzuri şi câteva interviuri la multinaţionale din domeniul tehnologiei, inclusiv la fosta firmă, decembrie mi-a adus o nouă schimbare. Gata cu firmele şi locul de muncă, m-am liberalizat, de-acum sunt nomad digital. Din ianuarie 2021 lucrez la distanţă pentru o asociaţie profesională europeană, fără şef, plan lunar, trimestrial sau anual. Lucrător independent, persoană fizică autorizată sau self-employed, eu facturez, eu îmi declar veniturile şi-mi plătesc taxele şi impozitele.

Crăciunul l-am petrecut în familia restrânsă, cu socrii, cumnaţii şi copiii, cu mătuşile şi verii am fi fost peste douăzeci. De anul nou am invitat la noi o prietenă scoţiană care nu a putut merge acasă anul acesta de sărbători, am ieşit pe balcon la miezul nopţii şi am strigat "Bom ano!" către alţi vecini dornici şi ei de socializare, fie şi la distanţă. Pe 1 ianuarie am făcut o baie foarte scurtă şi revigorantă în ocean urmată de vin fiert la termos împreună cu câţiva prieteni: o franţuzoaică, un britanic, trei ruşi şi o nemţoaică, în diverse combinaţii de cuplu. Doar iubitul meu şi un bebeluş cu părinţi de două naţii erau portughezi, ei n-au făcut baie. Aşa ne-am despărţit de 2020 şi am intrat în 2021, deşi, cum spuneam, mama natură nu dă importanţă calendarului.

Filmele anului: coreeanul Parasite, şi iranianul There's No Evil / Răul nu există. Cărţile anului - multe, dar neapărat Acasă în lume coordonat de Vintilă Mihăilescu şi Ioana Tudora, Imperiul trebuie să moară de Mihail Zîgar şi Războiul nu are chip de femeie de Svetlana Aleksievici. Dintre spectacolele văzute online Pasărea retro se loveşte de bloc şi cade pe asfaltul fierbinte de Radu Afrim, cu teatrul din Sf. Gheorghe, în maghiară şi 98% decizia corectă de la Piatra Neamţ. Fără pandemie unde vedeam eu piese din ţară?

Şi ăsta a fost 2020 pentru mine: călătorii între un acasă şi altul, naşteri, nuntă şi decese, vacanţe pe coclauri şi la plajă, mai multe muzee şi expoziţii şi mult mai puţine spectacole în sală, lecţii de botanică în natură şi acasă, dădăcit plante, învăţarea tuturor traseelor posibile pe străduţele, potecile şi coclaurii de pe lângă casă, creşterea alarmantă a perechilor de adidaşi şi bascheţi şi a zilelor în care port pantaloni şi mai ales trening (am şi uitat cum e să port o rochie), lipsa îmbrăţişărilor şi a şpriţurilor cu prietenii, mai multe picnicuri în familie pe principiul departe-aproape, un nou mod de a-mi câştiga existenţa. Durerea de a-mi vedea nepoţii sau copilul part-time izolaţi şi purtând mască, conştiinţa fragilităţii noastre, conştiinţa că trebuie să trăim cât mai intens momentele cu cei dragi, de bucurie şi de libertate de mişcare.

Una peste alta mă simt favorizată, 2020 nu a fost un an tocmai rău. Nu ştiu când voi călători şi când îmi voi putea revedea familia în 2021. Să vină anul Boului de metal şi mai vedem.


*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus