19.02.2021
- Fă! Fă, vino-ncoa, ici la gard. Ete-mă, ici! Îhmm, ale dracului crengi, mă luară de basma. Na, na ici! Ce latri ca turbatul!? O apucaşi, fă?! Stai să-mi potrivesc asta pe cap.

E ora 5 dimineaţa şi zorii zilei se lasă aşteptaţi. În partea asta de gard era mama care mulţumea creştineşte pentru împărţituri, o pâine coaptă pe vatră spoită pe deasupra cu ou, iar deasupra pâinii câteva bucăţi de carne la garniţă.
- Bogdaproste, ţaţă Mărie.
- Ăl mic ce face?

Aici apar eu în poveste, e vorba de mine care am 27 de ani. Tot ăl mic am rămas în ochii babelor şi ţaţelor din satul Urda de Jos.
- Bine. Cucăie prin pat.
- Mult mai dorm fă, Elisabeto, ăştia ăi tineri. Rău nărav au prins.
- Eee, se culcă noaptea târziu.
- Da' ce face?
- Citeşte.
- Eeee... o fi, fă.

Ţaţa Măria are un câine rău, rău al dracului. Ziua latră la orice gânganie pe care o vede iar noaptea urlă mereu la lună de parcă ar veni sfârşitul lumii la fiecare lăsat de soare.
- Na ici, na! Nu vezi că vorbesc?!

Discuţia purtată de mama cu ţaţa Măria mai stăruia câteva minute, apoi amândouă se retrăgeau în bastioanele fiecăreia unde începeau să trebăluiască pentru toate cele care urmau să apară odată cu primele raze ale soarelui.

În mare, cam aşa am prins eu balamucul şi tărăboiu' iscat de pandemie. Acel moment din luna martie, când toată lumea nu ştia nimic, nimeni nu înţelegea nimic, dar cu toţii căutam o ancoră în realitatea care ne fugea de sub picioare cu fiecare zi care trecea, auzind mereu în mass-media doar: "x cazuri noi, y decese, şi z vindecări". Aşa că am plecat din Bucureşti acasă în satul în care am copilărit. Am avut timp berechet să revăd aproape toate vâlcelele, fântânile uitate şi părăsite pe câmpuri şi, mai ales, oamenii. Unii dintre ei trăiesc acum acolo, la deal, la cimitir iar alţii trăiesc aici, la vale, în sat.

Dacă în primele zile de când am ajuns acasă se mai aruncau pe ici pe colo, ba pe la cârciumă, ba pe la vreo bancă idei, gânduri vagi legate de pandemie, în vreo două-trei zile lumea din sat şi-a dat seama că SARS-CoV-2 e acolo la ei; şi cu toţii se uită la vale. Adică la oraş. Aşa că am uitat şi eu de existenţa vreunui virus. Satul devenea încet, încet, un munte vrăjit unde viaţa se trăia altfel, cu un alt iz de speranţă şi cu alte încercări.

E drept că în prima zi când am ajuns oamenii se uitau la mine, aşa, cu oarecare îngrijorare. Apoi se gândeau că eu am văzut virusul la Bucureşti şi că le pot oferi mai multe lămuriri în privinţa acestuia. Ba unul, ba altul mă întreba:
- Îl văzuşi, mă?
- Nu-l văzui, nea Gogule.
- Păi unde e dacă nu e. Toţi spun că e, da' unde e?
- În aer. Acolo e.
- Fugi d-aici, om cu carte şi nu ştii.

Eee, toate aceste discuţii aveau loc pe bancă, la poartă, acolo unde dacă ai sau nu treabă te opreşti o ţâră să mai stai şi cu oamenii de vorbă. A sta de vorbă şi cu oamenii era de parcă până atunci ai fi vorbit doar cu câinii, găinile, vacile, caii sau cu morţii. Banca de la poartă, o poiană a lui Iocan unde se discută despre ăia din capul trebii, nu era altceva decât o distracţie luată-n serios de către toţi sătenii. Orice subiect, oricât de important pentru lumea de la vale nu începea bine că se sfârşea îndată ce se adresa întrebarea:
- Ce puseşi, Ioane, la Gura Tărganului?
- Porumb. Acu' să şi răsară. Dacă n-or veni ciocârlanii să scoată boabele din pământ.
- Mie-mi zici! Aşa am păţit şi eu în hăl an. Ai dracu' cu ciocul lor, parcă ştiu unde-s puse boabele.
- Mă, Ionele, ăştia seamănă şi ei, da' invers. Şi nu-ţi bagă boabele-n traista ta, ci la ei în guşă.

După ce se epuizau subiectele, adică niciodată, cu toţii se retrăgeau spre curţile lor şi urmau să potolească orătăniile care până atunci stătuseră gaie, lipite cu ciocurile şi cu râturile de poartă atente la ce vorbeau oamenii despre ăia din capul trebii, despre ciocârlanii care atentează la viitoarea recoltă de porumb şi la multe altele care se discutau. Bineînţeles, dobitoacele se gândeau doar la guşa sau la stomacul lor.

Aşa că, pe seară, satul era cuprins de o simfonie de Wagner. Cum intrau în curţi, fiecare începea o călătorie spre a potoli dobitoacele şi simfonia acestora. Odată ce simfonia se încheia cu sunetele specifice unui ospăţ demn de Gargantua, satul era cuprins de o linişte mormântală. În acel moment simţeam cum decolez cu tot cu sat în spaţiu având o destinaţie necunoscută, dar de acolo de sus, mă gândeam eu, lumea se vede cu siguranţă altfel. Nu am putut decola niciodată! Câinele ţaţei Maria uita să oprească numărătoarea şi lătra înainte până ce primii zori ştergeau orice urmă de rouă aşezată pe iarba crudă, pe flori şi pe acoperişurile caselor din sat. A doua zi era la fel, cu mici, chiar insignifiante modificări pe ici şi pe dincolo aduse satului pe canavaua comediei vieţii.


În prezent sunt în Bucureşti, sunt student. Aşa că nu mai colind câmpurile, văile şi nu mai aud lătratul câinelui ţaţei Măria. Îmi e dor de lumea de acolo care îşi urmează cursul într-o desăvârşită linişte. Aici? Aici stau în fotoliu şi scriu, citesc, văd seriale şi filme toată ziua. Apoi sunt curios ce mai fac vecinii din America, din Rusia şi din toată lumea. Urmăresc ce se întâmplă în Uniunea Europeană, Marea Britanie şi vaccinurile.... Interesantă este atitudinea noastră atunci când apare schimbarea şi cum reacţionăm prin frică faţă de ea.

Este adevărat că cel mai mult timp mi-l ocupă drumurile făcute între dormitor, bucătărie şi baie. M-am îngăşat doar 3 kilograme. Am doar 65! (N.B. Asta e pentru cei care vor să slăbească!) Atunci când mă plictisesc, mă învârt ca o oaie căpiată-n ţarc şi trag nădejde că o să fie bine. Dacă până anul trecut când nu era pandemie trebuia să aprind lumina ca să mă pot deplasa prin casă, acum nu mai am nevoie. Ştiu "drumurile" atât de bine încât atunci când părăsesc locuinţa pentru a-mi lua de mâncare am impresia că merg într-o mică excursie cu clasa...

Pentru a nu încheia într-o notă tristă, să spunem, îmi aduc aminte cum astă-vară vecina striga de pe scară la nepoţii care erau aşteptaţi la masa de prânz:
- Spălaţi-vă de chinezoaicăăă! Spălaţi-vă de chinezoaică! Hai la masă! Te spălaşi, mă, de chinezoaică?! (Sunet de palmă) Dă-i drumu' şi spală-te! Mă auzişi!? (Sunet de plâns - alintat şi de apă care curge). În bătătura vecinei trăiau jucându-se toată ziua vreo patru odrasle.

De aici, din turnul meu de fildeş, adică fotoliul, aştept ziua când o să ne spălăm cu toţii de chinezoaică! Sper să ne spălăm în anul 2021 şi să ne putem întâlni cu publicul cât mai repede cu putinţă în sălile de teatru.:)


*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus