19.02.2021
2020 a început cu un brunch şi multă salată de boeuf la Braşov, când am sărit pe canapeaua din living cu copiii prietenilor mei până când s-au rupt arcurile, şi s-a terminat la 27 de grade Celsius, pe terasa unui hotel din Cancún, cu tequila, nişte tacos mult prea picante şi o imensă lebădă aurie din plastic plutind în piscină.

Între cele două evenimente, lumea s-a schimbat.

2020 a fost cel mai lung an al meu de până acum. A durat 366 de zile şi şapte ore.

În orele pe care le-am câştigat pe 31 decembrie la ora 17, când am aterizat în Mexic şi în România era deja 2021, am sărbătorit un an în care am pierdut câteva lucruri, dar care mi-a adus, în mod surprinzător, altele pentru care sunt recunoscătoare.

Privind în urmă, oamenii o să-şi amintească 2020 ca fiind "anul cu pandemia". M-am gândit mult la trilogia Anul dispărut a lui Peca Ştefan şi a Anei Mărgineanu, în care se pornea de la ideea că un an în care s-a întâmplat un eveniment notabil (ca Revoluţia din 1989) este reţinut doar prin prisma acestui eveniment, iar celelalte 11 luni dispar pur şi simplu din memoria colectivă. Cu 2020 e puţin altfel - când va vorbi despre el, lumea îşi va aminti doar de pandemie şi aproape nimeni n-o să se mai gândească la primele două luni ale anului. Ianuarie şi februarie 2020 sunt lunile dispărute.

Din lunile dispărute, am rămas cu:

ziua de ianuarie cu cer ireal de bleu-marin în care am fost aproape de un atac de panică în Piatra Craiului

vulcanul Etna la apus, care arăta de parcă ar fi înfăşurat în vată de zahăr roz, văzut de pe acoperişul celui mai înalt hotel din Catania

o noapte în care am jucat Bingo la Bucureşti

destul de mult dans, printre altele într-un bar de karaoke din Centrul Vechi, la un carnaval cu muzică din anii '90 în Târgu Mureş şi într-un club la subsolul clădirii Modarom din Braşov, care peste câteva zile avea să se închidă, probabil pentru totdeauna

după-amiaza de februarie cu multă zăpadă când am mâncat slănină, ceapă şi un liliac din turtă dulce în curtea castelului Bran

seara de martie neobişnuit de călduroasă în care am băut pentru prima dată un pahar de vin singură într-un bar, pentru că n-am avut curaj să stau în sală la un spectacol de teatru după o piesă de-a mea la care veniseră şi părinţii mei

după amiaza în care mi-am făcut bagajul să plec la Viena şi apoi am despachetat pentru că totul s-a anulat brusc din cauza pandemiei, fiind însă 100% convinsă că lockdown-ul o să dureze două săptămâni şi pe urmă viaţa va continua la fel cum a fost.

În celelalte 10 luni şi jumătate, a fost:

anul în care m-am plimbat cu bicicleta pe străzile goale din centrul Braşovului, am văzut cum înfloresc, pe rând, magnoliile, liliacul şi bujorii, iar sigurii oameni pe care îi vedeam erau curierii de la Glovo cu rucsacii lor galbeni care aşteptau în faţă la Mac-ul de pe Republicii

anul cu serile de aprilie ploioase în care toată casa mirosea a muffins de ciocolată sau a chec cu lămâie

anul în care am sărbătorit 10 ani de când s-a jucat prima mea piesă şi am făcut un colaj cu toate cele 40 de spectacole care au urmat de atunci

anul în care de 1 mai am comandat mici şi bere şi am făcut picnic pe covor

anul în care în lunile de lockdown am început să scriu la teza mea de doctorat despre teatrul pentru publicul tânăr, am plâns de emoţie în octombrie, când am terminat de scris,  şi după ce am ridicat lucrarea de la legătorie mi-am făcut o poză-magnet cu ea în braţe în Piaţa Sfatului. Mi-a părut rău că a trebuit s-o susţin pe Zoom. Ca să compensez cumva tristeţea asta am încercat să fac totul cât mai festiv şi memorabil posibil şi atunci am hotărât să mă uit la Propunere indecentă cu o seară înaintea susţinerii. E filmul pe care îl văzusem în toamna lui 1999, cu o seară înainte de examenul de admitere la facultate, singură într-o cameră a hotelului Napoca din Cluj. Mestecam gumă Orbit cu lămâie şi în pauzele de publicitate fumam pe geam Winston albastru în pachet de 10 şi pe urmă au trecut 21 de ani şi am văzut filmul din nou, într-o seară de decembrie. Şi a doua zi a fost susţinerea tezei de doctorat pe Zoom şi am avut emoţii atât de mari încât totul s-a transformat în ceva neplăcut, de care am vrut să scap cât mai repede, şi la sfârşit nu m-am putut bucura cu adevărat, am fost doar uşurată şi am băut şampanie pe balcon

anul în care n-am scris nici o piesă de teatru[i], dar am vorbit destul de mult despre cum e să scrii piese de teatru, de exemplu în câteva podcast-uri. Dintre care recomand aplicaţia FabCast (se poate descărca pe App Store şi Google Play), din păcate mult prea puţin promovată la noi, în care Olga Macrinici face nişte interviuri excelente cu opt dramaturgi europeni şi Sezonul BCritic& Faţă Verso (se găseşte pe SoundCloud) în care Claudiu Sfîrschi-Lăudat şi Simina Popa intervievează dramaturgi români

anul în care s-a încheiat cea mai lungă relaţie a mea de până acum. În care am plâns pe o pătură undeva într-o pădure de lângă Cheia, într-un tren spre mare, în biroul notarului şi de multe ori, singură, pe balcon. În care mi-aş fi dorit ca despărţirea asta să se fi întâmplat într-un an fără pandemie, în care prietenii te pot îmbrăţişa, în care te poţi urca oricând spontan într-un avion şi te poţi vedea cu cine vrei tu

anul în care am sărit cu parapanta de ziua mea, în care am mers la proiecţiile outdoor de la TIFF cu plapuma din hotel îndesată într-o pungă, în care, pe o ploaie torenţială, am luat un taxi din gara Sighişoara până la Târgu Mureş, cu o sticlă de Moët în rucsac, în care am văzut cel mai frumos apus la Cota 1400, dar nici un răsărit, în care am cântat la pian la 3 dimineaţa într-un parc din Oradea,  în care am plâns la ultimul episod din The Durrells, în care am mâncat icre pe faleza din Mangalia în ultima zi de septembrie, în care am descoperit-o pe scriitoarea Iris Wolff, în care am coborât pe cărarea lui Nietzsche la Èze-sur-Mer şi am fost dezamăgită de Saint-Tropez, în care am ţinut workshopuri de dramaturgie pe Zoom şi a fost neaşteptat de bine, în care am alergat de la cabana Postăvaru până în Poiană într-o zi de decembrie cu 17 grade şi mi-am cumpărat cea mai frumoasă rochie din lume la Villefranche-sur-Mer, în care mi-a fost foarte dor de mulţi oameni, mi-a lipsit extrem de mult mersul la piscină şi destul de mult teatrul, în care s-au anulat o grămadă de lucruri frumoase care trebuiau să se întâmple şi am acceptat asta surprinzător de uşor, în care a început la un moment dat să-mi fie foarte bine şi să mă simt puţin vinovată pentru asta,

un an care n-a fost rău, a fost doar diferit, uneori foarte greu şi pe alocuri chiar frumos, şi poate din cauza asta m-am bucurat că a durat cu 7 ore mai mult.


*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)


[i] de fapt am scris o piesă de 5 minute în germană pentru teatrul vienez Wiener Wortstätten, şi deşi am fost convinsă că nu voi scrie niciodată despre pandemie, acţiunea are loc în timpul lockdown-ului.

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus