"Salutare dragilor de la Angela Silion din Focşani, oraşul de unde pornesc cutremurele iar femeile sunt cutremurătoare. Cartea mea de vizită este zâmbetul şi noi dorinţe. Declar război aspectului meu actual pentru o schimbare. Viaţa nu m-a răsfăţat, iar singurele cosmetice au fost castraveţii şi roşiile din bucătărie. Când am aflat că şi ploaia frăgezeşte am aruncat toate umbrelele din casă. Nu vreau să devin o divă, dar m-aş lăsa pe mâna specialiştilor pentru tinereţe fără bătrâneţe. Nu-mi cereţi vârsta că sunt veche şi am aruncat buletinul. Totuşi ca indiciu ştiu că m-a născut mama în căruţă, când a murit Stalin. După calculul meu ar fi aproape 67 de ani. Gata, e destul ca să mă pregătesc pentru un loc de ambasador la Focşani. Timpul îmi permite să respect regulile deoarece sunt voluntar la Ansamblul Folcloric Ţara Vrancei."
Acestea fiind scrise şi trimise, am uitat de ele. Dar într-o zi sună telefonul:
"- Alo, Angela?
- Da
- Bună ziua. Te sună o altă femeie cutremurătoare din România. Sunt Andreea Marin.
- A, Andreea Marin... iubita mea!
- Vă mulţumesc din suflet pentru aplicaţia dvs. şi vă spun doar atât: sunteţi noua ambasadoare Nu există nu se poate pentru Focşani.
- Bravoooo. Pot să închin o cupă cu şampanie?
- Sigur că da şi vă aştept în echipa noastră."
De aici începe visul frumos. Aflu lista ambasadorilor din România, aflu de salonul Lămâiţa Andreea Mary Cohr din Focşani unde voi fi răsfăţată şi imediat mi-am cumpărat agendă pentru munca de ambasador unde filele au început să se umple de programe. Corina Kristaly de la Top line România a început să ne ţină la curent cu tot ce aveam de făcut şi de respectat. Imediat m-am transformat într-un elev silitor şi am dat timpul înapoi să-mi amintesc de copilărie când lipseau multe dar credeam cu tărie că într-o zi va fi bine. Nu exista nu se poate.
Am avut norocul să mă nasc în acelaşi sat cu marele compozitor George Enescu, sat care-i poartă acum numele, din judeţul Botoşani. Când eram mică visam că voi creşte mare şi voi cumpăra toate bomboanele din magazinul sătesc. De la bomboane mi se trage acum lupta cu kilogramele.
Eram cea mai mare dintre cei trei fraţi şi răspundeam în faţa părinţilor de toate relele făcute de noi toţi. Cărţile de la bibliotecă îmi ţineau de urât în zilele când mergeam cu animalele la păscut. Biblioteca era într-un sat vecin şi bibliotecara era mai mult de negăsit. Când o găseam acolo era în stare să-mi dea un sac cu cărţi să scape de mine, să n-o mai bat la cap cu cititul. Apucă-te de cusut şi împletit, îmi spunea, că aşa nu te ia nimeni să vadă cât ai citit.
Îl iubeam pe Ion Creangă pentru că năzdrăvăniile lui erau şi ale noastre. Aveam şi noi o tanti Mărioara cu cireş în curte de unde furam şi un iaz în grădină unde ne scăldam să nu ne prindă mama. Părinţii chiar spuneau că sunt un copil problemă căci cu matematica mea număram din prima cireşele din copac şi făceam distribuţia lor în gând. Nu ne trebuia dicţionar ca să ştim ce înseamnă alivenci, hrincă, boghet sau chiraleisa. Toamna era frumos la bătut nucii, când ne căţăram ca nişte feline mici pe cele mai înalte crengi. Mâncam pe săturate din nucile culese dar pândeam cu atenţie să ştim exact unde le ascundea mama să aibă pentru cozonaci. Într-o zi, căutând nucile am dat de borcanul cu dulceaţă ascuns de mama în grămada de grâu din podul casei. Oricât ne-ar fi dat ea să mâncăm, noi tot ne dovedeam nesătui şi pofticioşi. Am auzit noi că la oraş ar fi multe delicatese şi îndată am făcut comandă părinţilor.
Mama mergea pe jos 12 km până la Dorohoi să cumpere cele necesare traiului şi seara când se întorcea, noi, precum iezii din poveste, aşteptam să desfacă desaga. Din cauza banilor puţini, când vedea întrebarea mută din ochii noştri, spunea că nu ne-a adus dulciuri că evreii, comercianţii de atunci, erau duşi la coasă. Resemnaţi, luam drumul plăcintei cu bostan făcută de cu seară. Minciunica mamei ascundea de fapt sărăcia din acele vremuri.
Când am mai crescut îmi desenam singură zânele cu care voiam să semăn şi rochiile ce mi le doream. Când le ceream alor mei, nu luau în seamă smiorcăielile mele. Îmi explicau cu frumosul şi cu ce mai aveau la îndemână că voi creşte mare şi prin muncă voi avea de toate. Asta presupunea să fac o meserie serioasă şi nu una de filozofat sau cântat că din gargară nu ies bani. Am aşteptat să cresc, să-mi suflec mânecile şi să muncesc. N-am reuşit să fac nici o piesă la strung dar mi-am umplut capul cu poezii. La o serbare de sfârşit de an, învăţătoarea văzându-mi obrajii roşii şi frumoşi mi-a dat un rol de ţărăncuţă aşa că de atunci iubesc eu cultura tradiţională.
Viaţa m-a purtat la Dorohoi şi apoi la Iaşi, oraşul marilor iubiri. Aici, eram ca un pui de găină într-o curte prea mare. Încă mică pentru o dragoste mare, mi-am luat alesul de mână şi am spus DA la Primărie. Lumea toată era a noastră. Repede au venit doi copii frumoşi care au crescut odată cu noi. Repartiţia ne-a adus la Focşani, odată cu marele cutremur din 1977. Viaţa trecea frumos, cu de toate, până într-o zi. Cu un buchet de maci roşii în mână, omul inimii mele mă anunţă că se mută la femeia inimii lui. Cum niciodată nu am gândit că forţa poate ţine un om lângă tine, i-am oferit libertatea după care tânjea. De atunci am început lupta pentru tot ce aveam nevoie.
Uneori îmi amintesc de Felipe, un ghid din Italia care ştia să înlocuiască lipsurile cu un singur cuvânt. A vrut sa devină preot dar divinităţile nu l-au ajutat, în schimb a învăţat un cuvânt salvator: Aleluia. Dacă voiai apă Aleluia, voiai bere Aleluia şi tot aşa până rezolva toate dorinţele.
Poate nu cu aceleaşi cuvinte dar cu acelaşi înţeles am avut şi eu ca ghid în viaţă. Nu există nu se poate.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)