Pe dunga fină dintre realitate şi hăul care se cască în jurul ei am mers cu paşi mici, cu ezitări şi staţionări dese, văzând că planurile mele atent şi cu matură chibzuinţă ticluite nu duceau nicăieri, ci numai cele voite de Dumnezeu mă aşezau în situaţii noi pe care nici nu le luasem în calcul, amintindu-mi mereu că dorinţa noastră trebuie să fie mereu potrivită cu voia lui Dumnezeu, numai aşa eşti pe drumul cel bun.
Deseori cu tălpile însângerate şi cu sufletul plin de un amar de nedescris, cu nesiguranţa a tot ce avea să se întâmple peste o clipă, un ceas sau o zi, aşa am păşit în 2020 din martie şi până spre sfârşit, când, surprinzător, bilanţul acestui an fantastic nu era pe minus şi că ceea ce a rămas din el în noi nu sunt pietrele de moară lăsate pe suflet de cuvintele cu greutate de sentinţă, precum: cancer, operaţie, biopsie, citostatice, oncolog, nici amintirea curselor spre spitale, între spitale, bătăile de inimă lăsate la poarta spitalelor în care cu greu aflai ceva despre ai tăi, răul care iese la iveală din boala care schimbă oamenii despre care credeai că ştii tot, slăbiciunile şi lipsa curajului cu care să lupţi cu boala, cu durerea, imposibilitatea să duci singur această povară, a durerii şi a vremurilor pe care le trăim.
Dar dacă am avea într-adevăr credinţă, "cât un bob de muştar", totul ar fi simplu şi sufletul uşor şi inima plină de rugăciune ar trece prin toată urgia şi n-ar simţi, pentru că ştii Cine te ridică aşa uşor peste tot răul şi ai încredere că unde nu poţi tu să rezolvi, rezolvarea finală vine de sus, de la El, că eşti parte dintr-un plan măreţ, iar tu, netrebnic, slab şi mereu luat pe nepregătite. Şi totuşi, 2020 a lăsat în urma lui nu sufletul meu pustiit, ci cântecele privighetorilor care însoţeau Liturghiile slujite în curtea bisericii în mai, luna plină şi cerul înstelat din ochiul unei ferestre mici a unei căsuţe bătrâneşti deasupra căreia foşneau frunzele nucului la fel de bătrân, o mică lume paralelă în care am evadat, cu iarbă şi flori de câmp, cu lumânări parfumate şi Tarkowski.
Asta mi-a lăsat 2020, timp petrecut împreună cu fiicele mele, timp cu valoare de amintire, timp care a căpătat o dimensiune aproape mistică, în căsuţa nelocuită dintr-un sat liniştit, picnic pe iarbă între muşuroaie de furnici şi cârtiţe, fotografiile în care au prins contur ipostaze vii ale noastre în costume populare din vechea ladă de zestre, liniştea nopţilor spartă de zgomotul exploziv al rachetelor de semnalizare cu care oamenii din sat speriau mistreţii veniţi în lanurile de porumb, şoriceii pe care-i deranjam cu sosirea noastră pe nepusă masă şi căprioara care ne-a privit nemişcată de la liziera pâlcului de salcâmi de lângă gârlă şi despre care am fost convinsă că era soţul meu, al cărui suflet ne veghează şi s-a întors în locurile în care a copilărit şi mai apare câteodată în preajma noastră sub diverse înfăţişări, pentru că eu mă rog tot timpul ca sufletul lui să se odihnească aşa cum nu a făcut-o în timpul vieţii şi să călătorească liniştit, pentru că, iată, în 2020 am realizat că nu porţi niciodată singur o povară şi ştiu pe pieptul Cui pot oricând să mă odihnesc.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)