14.02.2021
2020. Sau să-i spun z0z0? Încă nu m-am decis.

Ianuarie mi-a adus multe promisiuni. Totul a început cu problemele tipice: sesiunea, pe care am trecut-o cu brio. Aşadar, toate semnele că avea să fie un an bun. Mai bun. Aveam bilete de avion cumpărate pentru începutul lui martie şi abia aşteptam să descopăr o nouă ţară. Am avut parte şi de puţină aglomeraţie în februarie, un du-te-vino constant care s-a prelungit şi-n martie.

Dacă începutul primăverii mă găsea în alt colţ de ţară decât cel în care ar fi trebuit să fiu, 8 martie a fost cum nu se poate mai inedit. Ţin minte că m-am trezit cu flori, şi eu şi prietenele mele, cu un musafir surpriză, că a plouat şi a fost frig, dar asta nu m-a oprit din a cumpăra nişte zambile care ne-au umplut camera de parfum. E ciudat cum despre perioada 8-13 martie nu-mi amintesc nimic, deşi erau ultimele zile de normalitate din viaţa mea, din viaţa mea de student, mai ales. Ştiu doar că în ultima mea seară în Cluj am mers cu o prietenă la film. Şi că vestea că vom avea câteva zile libere mă încânta nespus, abia aşteptam să plec puţin acasă. Mi-am luat un bagaj mic gândindu-mă că mă întorc repede la viaţa mea din Cluj.

Şi a fost exact pe dos. A venit carantina. Martie. Aprilie. Jumătate din mai. M-am simţit mai singură ca niciodată şi mi-am dat seama cât de puţin valorează lucrurile. Cât de mici suntem. Cât de fragili suntem. Cât de dependenţi de ceilalţi. Şi cât de repede ne transformăm în nişte canari speriaţi.

2020 mi-a adus şi curaj. Curajul să nu mai aştept nimic de la nimeni şi să-mi continui singură drumul. Curajul de a încerca şi de a nu-mi mai pune dorinţele în aşteptare. Mi-am promis că nu voi mai aştepta nimic. Şi aşa am şi făcut. M-am înscris şi la a doua facultate şi am fost mai fericită ca niciodată, deşi programul meu avea să fie de două ori mai plin. Vara a venit cu greu, după angoase şi examene interminabile, dar mi-a adus o seminormalitate. Munte. Iar şi iar. Picnicurile au înlocuit terasele sau petrecerile. Am mers cu caiacul pentru prima dată. Şi am şi dormit pentru prima dată în cort. Vara mea a fost despre Bucureşti, expoziţii, natură şi un soi de călătorit stingher prin ţară. Fără mare. Fără plecat în alte ţări. Fără multe persoane în jurul meu. Vara a fost ca o pauză leneşă şi plină în acelaşi timp. Dar mereu cu un stres în surdină, legat de ce se va întâmpla din toamnă.

Dacă începutul lui septembrie a adus pentru toată lumea satisfacerea dorinţelor de peste an, toamna în sine mi-a mai adus şi alergie, mutat înapoi în Cluj şi învăţământ online. Cred că pentru multă lume toamna a fost un impas, ca o a doua primăvară şi ca o retrăire a momentelor de atunci, din carantină. Sau pe aproape.

Stres. Furie. Singurătate. Acasă şi deznădejde. Urmat de muncă şi locuit singură o perioadă, doar ca să vină un decembrie mai tăcut ca alte dăţi.

Mă gândesc la 2020 ca la un an cu o lecţie pentru care nu eram pregătită. M-a dezamăgit şi mi-a furat momentele pe care le aşteptam de ani de zile. Cel mai tare mă deranjează faptul că îi voi simţi prezenţa în viaţa mea pentru mult timp, ca pe un traumatism de care nu scapi decât după mult timp. Totuşi, îi sunt recunoscătoare pentru curaj şi lecţie: You only live once.

*

Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus