14.02.2021
Beau liniştită un cocktail de mango pe o plajă tropicală din Bali, dansez dansuri balineze cu localnici, fac yoga prin temple şi mănânc liniştită orez prăjit. Stau frumos în căzi umplute cu petale, mă plimb călare pe elefanţi sălbatici şi înot cu bancuri colorate de peştişori. Sunt în rai. Sunt în cel mai frumos loc în care am fost în viaţa mea. "3,2,1... La mulţi ani, 2020!". Cine îşi imagina ce urmează? Nimeni. Next.

Mă întorc în România. În fundalul vieţii mele se aude de un virus prin China. Okay, whatever.

În ianuarie vreau să îi fac o surpriză tatălui meu de ziua lui. El lucra ca bucătar în vârful munţilor în Austria la o cabană de ski, nu îl mai văzusem de luni de zile. M-am urcat în avion, i-am spus La mulţi ani şi m-am întors. Habar nu avea că vin. A plâns. Ne-am emoţionat. Next.

Vine februarie. Între timp eu repet la teatru într-un spectacol în care nu mă simt în largul meu, atmosfera este tensionată, se strâng multe. Tot în februarie plec în Los Angeles. Acting coach-ul lui Nicole Kidman m-a văzut la Berlin într-un workshop şi m-a chemat în America. A vorbit cu cineva care a vorbit cu cineva şi merg să mă vadă altcineva. Şi dacă tot m-am dus, m-am mai văzut şi cu cineva şi altcineva. Palmieri, apusurile alea frumoase de California, showcase, dă-i Ada, bagă monoloage, dă-i Ada, cântă la acordeon. Dă-i Ada, fă-te frumuşică, pune haina aia frumoasă de duminică şi dă din buric mai frumos ca oricine altcineva. Am dat. Am lăsat impresie bună de fată de la ţară da' bine educată. Le-a plăcut sălbăticia mea. Am bătut palma, trei proiecte, până în iunie îmi iau documentele de şedere. În fundal, auzeam că este primul caz covid în România. Okay, whatever. Next.

Mă întorc acasă. Martie. Aterizez. Îmi aştept bagajele. Deschid telefonul şi îmi apare un live al lui Iohannis, se intră în carantină. Pentru mine, covid aproape nu a existat în prima lună. Împreună cu mai mulţi colegi din teatru începusem o mişcare împotriva directorului care făcuse nişte mârlănii crase. Nopţi nedormite, stres, ameninţări că ne face şi drege, interese politice care mai de care mai dubioase, haos. Ce frumoasă ar fi lumea în care toţi oamenii ar fi buni iar foamea de putere nu ar prima. Asta visam, asta vorbeam toată ziua pe telefoane cu toţi oamenii păţiţi, poveşti peste poveşti, destăinuiri şi de fapt multă suferinţă. Într-o instituţie de cultură. Mnah. Nu ar trebui să existe niciodată aşa ceva.

Într-o dimineaţă din martie mă trezesc cu vestea că temporar, lupta s-a terminat. Probabil numai pentru că a fost tam tam. Altfel nu s-ar fi schimbat nimic, sunt convinsă. Concluzie? Generaţiile tinere nu mai acceptă rahaturi. Garda rămâne sus. Next.

Carantină. Aprilie, mai, iunie. Am avut noroc. Ne-am carantinat toată familia în acelaşi loc. Iar familia noastră este vis: râs non-stop, dansat, caterincă, maratoane de filme, găteli, campionate de tenis, şedinţe de aerobic de familie, spălat covoare old school, mers cu atv-urile prin pădure. Plus că soră-mea îşi construia o casă din containere în Vamă aşa că ne-am dus şi acolo şi am muncit pe şantier. Revelaţia în materie de citit? How to win friends and influence people.

Iar profesional? COLAPS. Turnee internaţionale, planuri de filmări, repetiţii, discuţii, totul s-a evaporat.

Dar s-au deschis toate căile digitale. Dacă înainte trebuia să merg cu avionul până în New York să fac un curs sau pentru un meeting, acum totul s-a mutat online. În fiecare zi eram călare pe laptop ba cu Susan Batson, ba workshopuri cu casting directori, ba discuţii cu nu ştiu ce regizori, seminare de filmmaking, live-uri cu actori mari vorbind de meserie. Am învăţat la perfecţie să-mi filmez self-tape-uri pentru audiţii şi am cunoscut zeci de oameni din toate colţurile lumii. Mi s-a deschis universul, aşa am simţit. Am învăţat spaniolă, am învăţat să editez în Premiere Pro, am citit ca nebuna, am învăţat peste 70 de monoloage în engleză, mi-am perfecţionat accentul, am slăbit. N-a stat fata voastră! Am învăţat în 3 luni de carantină mai mult decât în 3 ani de UNATC. Next.

Vine iulie. Între timp, printre toate poveştile astea, eu am şi un amorez care locuieşte în New York, ne iubim de doi ani deja. Ni s-au închis toate graniţele în faţa noastră. Am fugit undeva prin martie cu bagajele să mă îmbarc spre America, nu m-au primit. A încercat şi el, nu l-au primit. Au trecut 4 luni de giugiuleală pe video call-uri. Despre asta pot scrie un articol separat, se numeşte "Love in the time of Covid".

Ne hotărâm să mergem oriunde în lume unde avem voie să ne vedem. Unde? Mexic. Hai. Am plecat în Mexic două luni. Am făcut dragoste 24/7, am dansat cu mariachi, am înotat cu manta bays şi delfini sălbatici şi am cunoscut mulţi oameni faini. Next.

Vine septembrie. S-a întâmplat ceva mişto. În pandemie fac nişte workshop-uri cu nişte actori din UK. Chimie maximă. "Venim în România să te vedem", spun doi dintre ei. Le zic "Aici sunt, tati, haida!". Şi uite cum Paul şi Joe au apărut în România peste noapte. Eu dădeam o audiţie la teatru, i-am luat cu mine la audiţie, ne-am pus pe noi scutece de bebeluşi şi am dansat pe techno. Am mers pe Transfăgărăşan, Paul a făcut baie dezbrăcat în Bâlea lac în chiloţii lui Borat, am brainstorminguit despre viitor şi ne-am bucurat de viaţă.

Acum suntem un grup de 5 actori londonezi şi cu mine care ne vedem în fiecare miercuri pe zoom. Vorbim despre cum a fost săptămâna noastră, ne spunem ofurile şi bucuriile şi scriem împreună un scenariu. Un scenariu al nostru. Un scenariu care va deveni un film. Filmul nostru realizat în pandemie. Next.

Octombrie, noiembrie. Teatru. Încep repetiţii la Botond Nagy, un spectacol absolut nebunesc despre WC-uri. Filmez şi ajut la partea de filmmaking a festivalului de teatru de la Piteşti. Totul s-a mutat online, aşadar ajut ca această tranziţie să fie posibilă. Editez, gândesc interviuri şi filmuleţe. Îmi place de mor.

În noiembrie am şi petrecut. Eu eram studentă la actorie şi Cristina era la regie film. M-a luat în toate filmele ei în studenţie şi am rămas prietene. S-a măritat în stilul lui Tarantino şi i-am fost naşă. O iubesc. Next.

Vine decembrie. Plec în New York. "Start spreading the news, motherfuckers!". "3,2,1... Happy New Year 2021", spuneam eu dintr-o cameră de hotel din Times Square de unde vedeam The Ball Drop. Am aprins lumânări şi privind peste New York, am intrat în 2021 rugându-mă. Pentru noi toţi, pentru sufletele celor ce au plecat dintre noi în pandemiei şi pentru un viitor mai bun.


2020 m-a apropiat de mine. Lucrez în teatru de la 15 ani. De atunci, am fost într-un vârtej continuu. Anul ăsta am respirat. Noi toţi am respirat. Simt că anul ăsta ne-a curăţat zgomotul inutil din viaţă şi a lăsat ceea ce contează. Eu am realizat că îmi place filmul. De la tras clachete şi pus poveşti pe hârtie până la a le aduce la viaţă.

Şi am realizat că uneori este bine să luăm o pauză şi să ne întrebăm "Cine sunt cu adevărat? Cum pot deveni un om mai bun?".
Hai să ne fie bine tuturor!
Next.


*

Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

1 comentariu

  • Wow
    PVM, 16.02.2021, 01:23

    Gagica asta o să ajungă departe. Mi-a dat poftă de viață. Parcă acum după ce i-am citit anul îmi vine să îmi iau viața în piept și să o trăiesc cu adevărat.

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus