Ianuarie a început cu planuri. Anul ăsta ne plimbăm mai mult, ce atâta stres, om merita şi noi să mai vedem lumea, să mai uităm de rata la bancă, de plătit grădiniţa şi after-ul, de proiecte, de teme, de toate.
În februarie, am trecut lejer peste ştirea că a apărut un prim caz de covid19 în Europa, ia uite, chiar la Milano, unde mergem noi luna viitoare, ce-ar fi să pună ăştia carantină să nu mai putem merge, am zis într-o doară, du-te, mă, de-aici, tu ştii ce-ar însemna asta, n-are cum.
Martie a fost luna certitudinii, copilul cel mare a suferit teribil la anularea zborului către Milano, prima lui călătorie cu avionul, adică n-o să mai putem merge nici la meci, a întrebat cu o urmă foarte vagă de speranţă agăţată încă în glas, oh, n-avem ce face, puiule, oricum s-a amânat şi meciul, s-au amânat toate pe termen nedefinit. O să putem merge când o să se joace, a insistat el, poate, i-am răspuns în doi peri, de unde era să ştim că Milan - Genoa o să se joace de-abia în iunie, fără spectatori, ca toate celelalte.
Noroc cu închiderea şcolilor, asta a fost bucuria care a şters tristeţea neîmplinirii călătoriei, ce bine, mami, e ca în vacanţă. Şi ca în vacanţă a fost pentru o vreme, doar că o vacanţă petrecută exclusiv în casă şi-n curte. Mii de desene, zeci de cărţi, destul de multe filme, vânători de comori inventate pe loc, fotbal şi rugby, hărmălaie şi haos, lupte, ţipete şi lacrimi. După un timp, au început şi lecţiile, întâi timid, sub formă de fişe şi filmuleţe pe Whatsapp, apoi pe Zoom. Laptopurile noastre de serviciu au devenit încet-încet laptopurile lor de şcoală, şedinţele noastre au fost amânate în funcţie de programul copiilor, la fel şi proiectele, rapoartele, mailurile şi ce mai înseamnă să lucrezi de acasă, cu trei copii mici în jur.
Mai greu a fost din iunie încolo, când ei au început cu adevărat vacanţa, iar eu am fost obligată să mă întorc la birou. Din fericire, soţul meu a continuat să lucreze de acasă, iar programul copiilor a fost puţin mai relaxat, cu mai multă joacă pe afară, în jurul casei, împreună cu câţiva - puţini - copii din vecini. Cumva, simţeam că îmblânzisem un pic virusul, pe măsură ce aflam că tot mai mulţi dintre cunoscuţii noştri au avut de-a face cu el. Frica a rămas în continuare cu noi, în noi, dar ne-am dat seama că e pe termen lung şi că trebuie să ne obişnuim să trăim aşa. Cu responsabilitate, cu mască, cu grijă.
Weekendurile au început să ne fie tot mai mult pe afară, cu plimbări pe străzi şi prin păduri (norocul de a sta lângă Bucureşti) şi cu multe vizite la muzee. Pentru copii a fost pe jumătate interesant, pe jumătate plictisitor, dar una peste alta a fost bine, fetiţa a văzut o mulţime de balcoane de prinţese, băieţii au descoperit şi arme, şi motoare, şi maşini, şi cărţi, şi hărţi, deh, fiecare cu pasiunile lui.
Toamna a venit cu mai multe veşti mai puţin bune, analize proaste, citit zeci de pagini despre toate bolile pe care mi le-am imaginat că le-aş putea avea, consultaţii de tot felul, medicamente, nopţi nedormite. Încet-încet, a venit şi liniştea, nu e nimic grav, trebuie doar să mănânc mai bine, să dorm mai mult, să nu mă mai stresez.
În noiembrie, am primit şi o veste pe care o presimţisem de câteva luni bune: din cauza pandemiei şi a situaţiei economice bla bla - a se citi din cauză că ai ales de multe ori să stai cu copiii în loc să vii la birou - regretăm să te informăm că postul tău va fi restructurat. După cum ziceam, liniştea. Floare la ureche.
Decembrie a trecut pe repede înainte, împodobeşte, mamă, bradul, comandat cadouri, împachetat, strâns ambalajele, privit de pe geam artificiile cuminţi de anul ăsta. În 2021 o să fiu o mamă bună.
Am uitat să vă spun, din noiembrie avem şi pisică, un motan cenuşiu cu dungi, rasa europeană, după cum îi scrie în carnetul de sănătate. Bob Bobiţă Fluffy Roşu, după cum l-au numit copiii. I se mai spune şi Miaun.
*