1. Ianuarie 2020 - Am primit decizia de divorţ. În clipa în care am primit-o, m-am apucat să îmi caut un apartament de închiriat pentru mine şi pentru cele trei fete din dotare. După doi ani de "divorţez, nu divorţez", "facem consiliere de familie, nu mai facem că e greu", "mi se aprobă actele, la naiba, mi-au trimis ăştia scrisoarea când eram în vacanţă!", "mai încercăm, ce să mai încercăm?!". Primul moment de top a fost primul pas spre independenţă. Decizia am luat-o foarte greu, cu frică, mi-a luat ceva timp (vezi ani), dar pasul l-am făcut fără nicio ezitare. Merg înainte. Împreună cu fetele, împreună pentru fete ca părinţi, dar separat. A fost prima oară în viaţă când nu m-am mai bazat pe nimeni sau când mi-am luat viaţa în mâini. Primul MEU apartament, nu al părinţilor, nu în chirie cu soţul, nu casa lui. M-am maturizat într-un fel. Am avut noroc. M-am mutat înainte de pandemie.
2. Martie 2020 - Pandemia. Starea de urgenţă. Nu m-a lovit că ne-a lovit pe toţi, dar (vezi momentul 1) m-a lovit fix când eram în sfârşit unde voiam să fiu - liberă, la casa MEA, confortabilă, ok financiar şi profesional, relativ ok personal. Aveam chestii de trăit!!
2.1. Tot martie 2020 - Doliul după Tata. Pe care l-am pierdut cu vreo două luni în urmă. Nu am mai trăit doliul aşa cum trebuia. S-a suprapus cu pandemia şi m-a dat peste cap. Nu puteam să plâng pentru Tata fiindcă îmi venea să plâng pentru lumea întreagă şi pentru ghinionul meu de a fi în sfârşit liberă când nu mai pot fi liberă. Nu am putut să plâng câteva luni bune. Era prea mult. Mă uitam la poza Tatei pe care l-am luat cu mine şi vorbeam cu el uitându-mă la frigider şi nu puteam să plâng. "Tata, e ok? Tata, fac bine? Tata, ce să fac? Tata, de ce nu mai eşti?!" Cumva, l-am simţit mereu aproape. Cred că amprenta vieţii lui asupra mea a rămas imprimată cumva în tot. M-a ajutat foarte mult. Când am început să pot plânge, l-am dat jos de pe frigider şi l-am pus în cutia cu amintiri. Fiindcă am simţit că nu mai trebuie să îi văd fotografia ca să ştiu că oricum mi-e mereu aproape.
3. Aprilie 2020 - "Divorţ în vremea pandemiei". Am trecut de nişte limite, m-am adaptat la izolare, a fost cum a fost. Spre sfârşitul lui aprilie a fost o vreme de parcă era vară. Voiam să fie vară! Am evadat! Am trişat! Am mers la prietena mea cea mai bună unde s-a dus şi cealaltă prietenă a mea cea mai bună de ziua ei. Catharsis cred că se cheamă. Nu ştiu dacă ne-am purificat atunci, dar ştiu că am dat pe dinafară toate emoţiile şi că a fost ceva extraordinar. Râsete, lacrimi, bronzat în curte şi, ce a rămas de pomină, "divorţ în vremea pandemiei". Ăsta a fost argumentul meu suprem - toate trei divorţate, doar eu singură şi tristă... Oricum - va rămâne în anale ca o chestie de care am râs de ne-am spart.
4. Iunie-iulie 2020 - "Când eşti blondă" - Directoarea de la şcoala mea se decide brusc să plece, să nu mai fie directoare. "Te propun pe tine". Eu sunt profesoară. Cred că una destul de bună. Directoare adjunctă ca un serviciu, ajutor pentru directoarea mea care m-a inspirat şi pe care am simţit-o mereu ca pe un leader, ca pe o colegă. Dar directoare, directoare?! După ce am văzut un an ca adjunctă ce implică?! Aproape 1.000 de copii, nu ştiu câte structuri, chestii de acte, legi?! Clar am fost blondă. Şi ea spune ceva de genul "Nu pot propune pe nimeni altcineva, nu cred că îşi asumă altcineva, eşti prima şi singura mea propunere" (gen). Şi întreb de zece ori "Sigur ai încredere? Sigur mă descurc? Sigur vrei să pleci? Sigur nu există altcineva? Ce voi face?" şi alte zeci de întrebări. În final spun "da", ca o blondă - fiindcă îmi imaginam că pandemia va trece şi va fi un an normal şcolar. Who was I kidding?! (Îmi cer scuze femeilor blonde, nu cred cu-adevărat în bancuri, e doar satiră şi auto-ironie).
5. Septembrie 2020 - "Şcoala în pandemie". Sunt numită directoare, îmi încep treaba. Nimic nu se mai potriveşte cu ce era înainte, nici directorii cu ani de directorat nu mai ştiu ce să facă. Mă străduiesc şi mă descurc. E ok.
6. Decembrie 2020. Nu mai sunt doar profesoară, sunt directoare. Şi chiar sunt. Am reuşit să fac tot ce era omeneşte şi legal posibil să asigur accesul la orele online tuturor elevilor şi profesorilor. Am reuşit să organizez - "to manage" - tot ce ţine de şcoala asta complicată, să fiu leader, echilibru şi balanţă între profesori, angajaţi, părinţi, fără să uit o clipă că de elevi îmi pasă cel mai mult. Am reuşit să mă descurc cu acte, legi, birocraţie, ISJ. N-aş fi făcut-o fără oameni exemplari lângă mine - atât profesori, cât şi auxiliari. Dar am reuşit, împreună. Sper, cred că suntem pe drumul ăla fain, cel bun, pe care l-a început fosta directoare, mentora mea în multe privinţe.
6.1. Am petrecut ajunul Crăciunului în familie - cu toţi cei care contează - fetele, Tata, Bunicii de împrumut. A fost la fel de magic ca întotdeauna. Familia nu înseamnă nici acte, nici sânge neapărat. Înseamnă oameni dragi, din familia ta sau a lui pentru care faci orice.
Concluzie: Sunt tot aici, tot eu, tot în adidaşi şi blugi. Tot Mama. Tot teacher. A fost un an greu pentru mine şi pentru fete. Am acceptat nişte responsabilităţi pe care mi le asum şi care îmi iau din timpul acordat fetelor, ştiu asta. Dar suntem aici, suntem bine, am trecut peste ce-a fost mai greu, ne adaptăm schimbărilor, ne adaptăm vremurilor. Eu cred că vom fi bine. Şi, am minţit puţin, mă scuzaţi, dar nu m-am bazat doar pe mine. Am avut un frate, un fost soţ, mătuşa şi unchiul fostului soţ, prietenele mele care mi-au fost mereu alături (două din RO, şi două din DE) şi, cel mai important, le-am avut pe FETELE mele minunate! MI-NU-NA-TE!! Şi pe care mă bazez. Şi sper să am oamenii ăştia alături mereu că-s tare faini!!
*