După un an ciudat, cu tot felul de restricţii, explozia asta de culori în noapte a fost precum descătuşarea unui urlet reprimat. Le priveam în tăcere, cu coatele pe pervaz, cu respiraţia tăiată şi cu lacrimi în ochi. Spectacolul de lumini a fost întrerupt de ţipetele unei femei de la o casă vecină care a început să îi ameninţe pe băieţii care lansau artificiile că va chema poliţia dacă nu vor înceta cu gălăgia.
Cât de searbădă şi tristă trebuie să-ţi fie viaţa dacă nu mai ştii, sau ai uitat, să te bucuri de nişte artificii. Când ajungi să-ţi pierzi entuziasmul, plăcerea şi mirarea în faţa ludicului, flacăra din tine se stinge uşor. Licuricii îşi pierd strălucirea, apoi mor. Şi e păcat, e tare păcat.
Niciodată nu mi-a plăcut să fac retrospective, să trag linii, să socotesc plusurile, minusurile, fericirile, durerile. Că aşa sunt eu, mai flower power, iau lucrurile ca atare, aşa cum vin, cum mi se întâmplă.
2020 a fost un an guvernat de frică. De boală, durere şi de moarte. O frică care ni s-a strecurat sub piele treptat, câte puţin în fiecare zi, la fel cum apa lăsată să curgă la robinet se prelinge din chiuvetă şi inundă încet casa, muşcând hulpav din pereţi. O frică mocnită, pe care nu am mai simţit-o niciodată în viaţa mea. O frică care a schimbat oameni, a scos la iveală răutatea din om, sau, dimpotrivă, bunătatea. O frică cu multe feţe, care ne-a încercat în fel şi chip. S-a jucat cu minţile şi cu sufletele noastre. Frica de boală a înceţoşat raţiuni, a provocat dispute inutile, ne-a făcut să ne îndoim de aproapele nostru, de noi înşine, să emitem judecăţi, ne-a zdruncinat planuri, călătorii, vacanţe, ne-a distanţat forţat de familii.
Anul trecut, în martie, am anulat o vacanţă pe care trebuia să o fac cu fiul meu la Roma. O vacanţă programată cu câteva luni înainte. M-a durut teribil faptul că toate aşteptările, bucuriile pe care trebuia să le trăim împreună în oraşul etern, s-au risipit ca un balon de săpun.
Dacă ar fi să mă gândesc şi la un lucru bun întâmplat în anul care tocmai a trecut, acesta ar fi faptul că toată experienţa acestei pandemii ne-a amintit cât de minunat e aerul respirat adânc în piept. Ne-a reamintit câtă bucurie poate fi într-o simplă plimbare sub cerul liber, am redescoperit pădurea, ne-a obligat să punem frână alergăturii inutile, ne-a făcut să ne cumpărăm mai multe pijamale decât rochii de gală, mai mult mălai decât caviar, să preţuim mai mult natura, să realizăm cât de puţine lucruri avem nevoie pentru a avea o viaţă tihnită. Fericirea a fost, oarecum, redefinită.
2020 a fost un an al naibii de ciudat. Un an în care s-au contabilizat morţii. Cifre afişate zilnic pe ecrane. Un an căruia i-am văzut doar ochii. Pentru că din martie, zâmbetului i s-a pus mască.
Un an cu străzile mult prea pustii. Cu o linişte care sufoca asfaltul.
Şi mi s-a mai confirmat ceva, că oricâte planuri vrei tu să-ţi faci, viaţa ţi le poate spulbera într-o clipită. De-aia e bine să iei clipa aşa cum e, şi să încerci să o faci desăvârşită.
Şi bucură-te de artificii.
Nu omorî în tine licuricii.
*