2020 - Anul în care am auzit voci

Am auzit voci care răsunau în boxă. Când bateria era încărcată, puteam să ascultăm cel puţin 15 ore de muzică, fără fir, fără memorie, fără grijă, la boxa neagră, care se pare că rezistă şi la apă şi la buşituri. Era muzică în fiecare colţ din casă. Un sunet clar, balansat, cum zice reclama, când dădeam mai tare, se auzea şi mai limpede. Eu ascult muzica extrem de tare şi incredibil de aproape. Odată cu sunetele din boxă, se auzeau şi voci de copii, parcă le vedeam şi dansul care unea cele două camere într-o sufragerie de 39 de mp, dar nu prea distingeam mişcările. Eram toată amorţită de la vocile care făceau muzică.

Am auzit vocile noastre, nu eram deloc speriaţi de sunetul paşilor în propria casă. Am auzit vocile jucăriilor, jucăriile din lemn vibrează diferit când sunt puse cu calm pe canapea sau aruncate crâncen pe parchet. Am auzit voci de copii, trei voci de fete, într-un cântec, într-un spectacol, într-un anunţ de stewardesă, într-o criză de supărare. Gălăgia noastră era viaţa din jurul liniştii. Vocile erau glumeţe, blânde, agresive. Dintre toate vocile dintr-un apartament de la etajul 4, fără lift, am auzit şi vocea mea, şi foarte puternică, şi foarte slabă. Am vorbit cu doi dintre copii despre şcoală şi teme, mai mult ca niciodată în cei opt ani de când sunt mamă. Am vorbit despre linişte cu un copil de doi ani, ca şi când în fiecare zi aş fi avut o şansă să înţeleagă ce înseamnă degetul arătător dus, rapid, la buze.

Ne-am folosit vocile şi ne-am exprimat pe noi, cu fiecare ocazie. Aproape în fiecare zi ieşea abur dint-un difuzor umplut pe jumătate cu apă şi trei picături de ulei esenţial de Melaleuca, iar aburul se amesteca, indiferent, cu cinci voci puse împreună, pentru prima dată, multe ore din zi şi din noapte. Într-o zi, la final de martie, cineva a zis îmi pare rău, domol, fără picătură de zgomot. Atunci am pus un punct.

Vocile astea mi-au ridicat sprâncenele, m-au condiţionat să am grijă, m-au făcut să aplaud, m-au provocat să scap pahare din mână. În 2020 am spart cinci pahare de vin, toate din colecţia vivo (din grupul Villeroy Boch), care s-a vândut în 2015 la Mega Image. Am auzit voci în fiecare zi şi n-au fost din acelea din alte lumi. Vocile de la ştiri se amestecau cu ideile şi bucuriile şi nemulţumirile copiilor, cu certitudinea unui soţ care, uneori, jura că văzuse nişte resturi de cioburi.

Vocile casei au fost înlocuite, aproape pe furiş, cu sunetul vântului şi al muntelui şi al valurilor. Într-un an de stat mult timp în casă, am reuşit, cumva, să petrecem 35 de zile, consecutiv, numai afară. Munte, cort, pădure, mare, curtea bunicilor. Am ieşit într-o zi pe uşă cu mai multe bagaje, era 12 iulie, şi n-am mai revenit până la sfârşit de august. Într-o singură noapte am ascultat poveşti, la un foc de tabără. Dacă aş fi locuit la casă, în 2020, aş fi făcut foc de tabără în fiecare seară. Şi poate aş fi cântat, dar nu prea am voce.

În 2020 am fost în ultimul meu concediu, legal, de creştere a unui copil. În 2020 am făcut două semestre de Master, primul din balcon şi al doilea din maşină, fără nicio abatere. Să aud vocile colegilor şi profesorilor prin Zoom sau Webex, în spaţii înguste şi uneori fără lumină, a fost o rutină plăcută şi chinuitoare. În 2020 am slăbit 20 de kilograme dintre care 5 am pus la loc, am mâncat pentru prima dată sparanghel şi mi-a părut bine, am citit o carte perfectă, o să ziceţi că nu există nimic perfect, dar pentru mine a existat (Durerea e o făptură înaripată, de Max Porter). În 2020 am reuşit să păstrez vocea din inima mea, care e foarte posibil să spună că e greu să fim mereu pe aceeaşi frecvenţă, dar şi când suntem, e armonie, ca să nu zic simfonie.

Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)