Au urmat ziua băiatului mare, o tăiere de moţ, un weekend ciudat la mare de Mica Unire. De Wuhan auzeam pentru prima dată în viaţa mea, era departe şi nu credeam că mă poate atinge.
Februarie: ziua băiatului mic, alergătură între creşă, grădiniţă, cursuri de neerlandeză, traduceri, interpretariat în instanţă, treburi casnice de mamă freelance în pijamale.
Martie. Cadou de Mărţişor de la băieţi: o plimbare de una singură pe la târgul de mărţişoare hand-made de la Muzeul Satului, sub un soare primăvăratic. De ziua mea de naştere, pe la ora 23, după ce am culcat băieţii, cu ochii împăienjeniţi de somn, am bifat evenimentul cu un humus şi un falafel la un restaurant libanez din zonă. Habar nu aveam că avea să fie ultima noastră ieşire pentru mult timp.
Peste vreo două săptămâni starea de urgenţă ne-a lovit în moalele capului: ne-am trezit toţi patru surghiuniţi în apartamentul nostru de trei camere. Un soţ corporatist cu program de nouă ore, o traducătoare / casnică şi doi băieţi cu nivelul de energie la 200% de dimineaţa de la 7 până seara la 22, plini de idei ne-ortodoxe şi cu voci stridente. O poezie, mai ales pentru vecinii din blocul în care ne mutasem recent şi care deja ne bătuseră obrazul referitor la copiii noştri gălăgioşi şi prost crescuţi.
Ca să nu dărâmăm blocul, după o săptămână ne-am făcut disperaţi bagajele şi am plecat la socri, în judeţul Suceava, la acel moment epicentrul apocalipsei. Niciun risc nu era prea mare pentru o gură zilnică de aer în curte şi spaţiu de ţipat în voie. Au urmat cursuri predate pe Zoom, gimnastică online pentru gravide, cu socrul băgând lemne în sobă pe fundal, joacă cu găinile în noroi. Simţeam tot mai mult că laţul restricţiilor şi al ştirilor alarmiste mă strânge de gât şi de burtă. Era abia începutul.
Aprilie. După vreo lună de convieţuire în trei generaţii, apartamentul nostru din Bucureşti dintr-o dată nu mai părea aşa de mic şi duşmănos. Ne-am întors acasă în Duminica Floriilor. Unul din cele mai stranii lucruri din perioada asta a fost să urmărim slujbele pe Facebook şi să cântăm Hristos a înviat în faţa televizorului.
Norocul nostru a fost că locuim într-o zonă liniştită de case şi am putut ieşi zilnic afară la plimbare cu băieţii. Cu bicicleta sau cu trotineta pe străduţe, cu maşini de poliţie patrulând pe lângă noi.
Peste noapte a trebuit să ne transformăm vrând-nevrând în educatori; ne-am făcut un depozit de plastilină, jocuri, jucării şi câte şi mai câte obiecte de papetărie, pe care le scoteam cu rândul în momente de criză.
Mai. Îmi amintesc doar că am sărbătorit ziua soţului şi ieşirea din starea de urgenţă cu câţiva prieteni la iarbă verde. Cum câştigam proporţii în ritm accelerat, era din ce în ce mai greu să gestionez statul acasă al copiilor.
Iunie. Venirea soarelui mi-a adus o rază de speranţă. În primul weekend în care s-a deschis litoralul am dat o fugă până la mare cu soţul, unul dintre băieţi şi, evident, cu burta mea imensă.
Intrată în linie dreaptă pentru naştere, în loc să mă odihnesc şi să rămân cât de cât liniştită pentru bebeluşa din dotare, mi-am petrecut câteva săptămâni întorcând pe toate părţile iminenta despărţire de copilul meu nou-născut. În ciuda recomandărilor OMS, în contradicţie cu alte state europene mult mai lovite de pandemie, în majoritatea maternităţilor româneşti mama nu se bucura de prezumţia de nevinovăţie şi, suspectă de Covid chiar în lipsa unor simptome, era separată de propriul copil. Singura soluţie să încerc să evit nedreptatea, era să îmi fac câte un test Covid la fiecare 72 h, începând cu săptămâna 37 de sarcină. Şi iată-mă sub soarele arzător de Bucureşti, târându-mi regulat burtica de pinguin la cortul de testare din faţa spitalului. Conştiincioasă şi nădăjduind că bebeluşa va avea bunăvoinţa să se nască într-una din cele trei zile în care testul era valid. Ruletă rusească.
La sfârşitul lunii, creşa băiatului mic, unde, spre deosebire de grădiniţa băiatului mare evident că virusul nu avea cum să pătrundă, s-a redeschis pentru două luni, dându-ne o gură de aer proaspăt.
Iulie. Număram frenetic orele rămase după fiecare test negativ în care ar fi fost ideal să nasc. Nebunie curată, dar vara, terasele şi parcurile deschise mă umpleau de optimism.
Zbang - după cinci teste negative şi cu al şaselea în lucru, fetiţa mea a început să dea semne că nu-i pasă de mania mea de a controla tot ce mişcă. Tocmai mă întorceam de la recoltarea ultimului test, când subtil s-a declanşat travaliul. Am făcut o plimbare pe lângă Ateneu, am băut un cocktail non-alcoolic. Fetiţo, mai stai şi tu până mâine dimineaţă să iasă nenorocitul ăla de test! La nici două ore de la ultima înghiţitură din cocktail, mi-am văzut fetiţa preţ de o secundă. Următoarele cincisprezece ore le-am petrecut fără ea, izolată într-un salon de la etajul nefericiţilor fără test negativ. Subit mai periculoasă pentru copilul abia ieşit din mine decât un întreg etaj de neonatologie. Frustrare, indignare, ciudă, resemnare.
August. Natură, plimbări, chiar şi o fugă până la mare, sentimentul că viaţa noastră revine aproape la normal.
Septembrie. Botezul fetiţei într-o grădină superbă, întâlniri mai dese cu prieteni, câteva zile la mare la cel mai cald sfârşit de septembrie pe care mi-l amintesc. Şi cel mai aşteptat moment al anului: redeschiderea grădiniţei.
Octombrie. Două tăieri de moţ, o nuntă discretă cu un rapsod cu mustăcioară, o ieşire agitată la munte. Lovitura de graţie a toamnei: închiderea grădiniţei. Livingul / bucătărie a devenit iar birou, loc de joacă şi câmp de bătălie între doi băieţi neobosiţi şi arţăgoşi.
Soţul pe Zoom de la 9, grupa mică pe Zoom de la 9.30, grupa mare pe Zoom de la 10 la 13 şi de la 16 la 17. N-am mai gătit, am mâncat Zoom pe pâine la micul dejun şi la prânz, bebeluşa adormea pe Zoom-zet de call-uri şi experimente cu colorant alimentar, hârtie decupată şi desene în făină de mălai.
Noiembrie. Jumătate de lună ne-am petrecut-o într-o dulce izolare în cinci. Ieşirile de altădată pe străduţele din jurul blocului păreau un vis frumos, ne rămăsese doar balconul. Le mulţumesc pe această cale vecinilor că nu au chemat poliţia sau protecţia copilului. Slavă Domnului, am depăşit perioada sănătoşi. Fizic, se-nţelege.
Decembrie. Aflând cu stupoare că virusul nu intră în grădiniţele private şi în after-school-uri, am început să caut frenetic o variantă pentru băieţi. De fapt, mai ales pentru noi. Aveam cu toţii nevoie de distanţare unul faţă de celălalt. Dacă grădiniţa lor de stat mai rămâne mult timp închisă, mă gândesc serios să-mi vând un organ ca să-i mai pot trimite la privat. Orice sacrificiu ca sa rămân cu mintea întreagă. Cât de cât.
Din 2020 am ieşit în cinci, tot într-un (fost) oraş imperial, de data aceasta toţi la bunici în Bucovina. La ora 22 ne-am culcat, la miezul nopţii ne-am trezit cât să tragem cu ochiul pe geam la artificiile aruncate clandestin la pensiunile de pe deal.
Rezumat în Word, 2020 nu-mi mai pare chiar aşa de neprietenos cum îl simţeam. Ne-am strecurat printre ştiri apocaliptice şi ameninţări, am supravieţuit şi am reuşit să ne mai şi bucurăm, chiar să facem lucruri măreţe.
Dar am rămas cu un sentiment amar de frică, frică nu de boală sau de moarte, ci de dezbinare. Dincolo de izolarea mai mult sau mai puţin forţată între patru pereţi, de lipsa unui concert de muzică clasică sau a unei piese de teatru într-o sală autentică de spectacol, m-au marcat polemicile şi conflictele, mai mult sau mai puţin mocnite, dintre oameni apropiaţi. Ba prigoană, cipuri şi Antihrist, ba supremaţia vaccinului, ba proşti, ba informaţi şi precauţi, - vehemenţa cu care fiecare şi-a vehiculat adevărul absolut m-a mâhnit.
Sper ca noul an să fie mai puţin îndârjit.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 28 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)