11 ianuarie: concert (Itzhak Perlman)
18 ianuarie: spectacol de teatru
25 ianuarie: stand-up (Paul Reiser)
1 februarie: concert simfonic (Copland, Gershwin, Tian, Ceaikovski)
14 februarie: concert simfonic (Vaughan Williams, Tallis, Fauré)
5 martie: concert de jazz (Melissa Aldana)
7 martie: concertul simfonic (Mahler)
12 martie: piesa de teatru Admissions de Joshua Harmon
Aşadar, am trăit şi astfel de vremuri. O linie punctată, care se transformă într-una subţire, care apoi începe să se îngroaşe în dreptul zilei de 11 martie, taie anul în două jumătăţi ireconciliabile: ianuarie, februarie şi, parţial, martie, conturate clar, individual, şi restul anului, în care se amestecă de-a valma zilele, săptămânile, anotimpurile: vară-primăvară-vară-toamnă-primăvară-vară. E linia care desparte existenţa noastră pre-pandemică şi liniştită, pe care o numim cu atâta dor "normalitate", de ceea ce a urmat. Linia nu s-a îngroşat brusc, aşa cum nici noi nu am fost aruncaţi brusc în pandemie, am alunecat uşor, unii dintre noi temători, dar încă plini de speranţă, alţii - mai norocoşi - inconştienţi şi nihilişti.
Îmi amintesc de ultima petrecere la care am participat în martie, de ziua de naştere a unei prietene. Era 8 martie şi virusul era deja printre noi. Urmăream zilnic ştirile legale de pandemie, întotdeauna la micul-dejun, întotdeauna anxioasă, dar cu o fascinaţie neaşteptată. Ce ni se întâmpla părea descins dintr-un film SF, pe care, în alte condiţii, l-aş fi urmărit cu detaşare, tocmai datorită neverosimilului situaţiei. La petrecere i-am privit pe prietenii mei cu amărăciune. Mi se părea că nu îşi pot imagina ce urmează. Nici eu nu puteam, dar mă comportam cu superioritatea omului care are pretenţia că este informat. Am puţine amintiri legate de acea petrecere, iar cele pe care le-am păstrat sună a recomandări de igienă: spălatul pe mâini imediat ce am ajuns în casa prietenei mele, gelul dezinfectant ţinut într-un buzunar, la îndemână, ştersul - reconfortant, dar inutil - al tacâmurilor pe sub masă, ochirea îmbucăturilor de mâncare la care alte mâini au avut mai puţine şanse să ajungă. În rest, multă îngrijorare legată de ce va urma. Simţeam, cu instinctul unui animal primordial, că va urma ceva rău.
Cu câteva zile înainte avusesem o discuţie contradictorie cu mama mea, legată de vizita mea în ţară, programată pentru luna aprilie. Ea mă avertiza cu amărăciune că planurile ne vor fi date peste cap, eu îi explicam pe un ton iritat că e prea pesimistă, că până în aprilie situaţia va fi sub control. "Nu se poate să dureze atât, pur şi simplu nu se poate!" exclamam eu, mimând siguranţa. În realitate mă temeam de acelaşi lucru, dar mă încăpăţânam să cred într-un scenariu pozitiv pe care nu mi-l promisese nimeni.
Îmi aduc aminte de ultimele două spectacole la care am participat. Penultimul, un concert de jazz, al doilea, un concert simfonic. La primul, o relaxare controlată, autosugestionată. Odată ajunsă în sala mică de spectacole, puţin luminată, aşa cum îi stă bine unui concert de jazz, cu mese mici, de patru persoane, m-am simţit în siguranţă. Spectatorii erau acei fani ai genului pe care îi cunoşteam - cel puţin din vedere - de câţiva ani, de când intrasem în cercul lor discret şi selectiv, şi asta îmi dădea o senzaţie de siguranţă falsă. Erau "de-ai mei" şi, implicit, nu puteau fi contagioşi.
Am ezitat să merg la cel de-al doilea concert, aproape că mi-am dorit să se întâmple ceva şi să nu mai pot ajunge. Era, însă, un concert aparte, Simfonia nr. 9 a lui Mahler şi unul din ultimele concerte de dinainte de pensionare ale unui dirijor îndrăgit din San Francisco. Cu alte cuvinte, un concert de adio. Ironia situaţiei avea să îmi scape o vreme. A fost prima dată - în contextul pandemic - când am văzut oameni purtând măşti. Doar doi, dar a fost suficient cât să îmi prefigureze noua realitate. Sau noua anormalitate neliniştitoare? La acea dată măştile nu erau considerate eficiente şi le erau recomandate doar celor infectaţi, conceptul de distanţare socială, fizică, nu apăruse încă, dar holul sălii de concerte era împânzit cu afişe care ne sfătuiau să ne spălăm bine pe mâini, minim 20 de secunde şi să nu ne atingem, pe cât posibil feţele, recomandare care, mai târziu s-a transformat în acronimul amuzant care ne sugera să "evităm bărbaţii" ("AVOID MEN - mouth, eyes, nose"). La finalul concertului, am aşteptat, precaută, până când sala s-a golit aproape de tot. Nu-mi venea să mă înghesui spre ieşire, aşa că am privit bine în jurul meu, gândindu-mă că, dacă, temerile mele cele mai sumbre se adeveresc, va mai dura o lună-două până când voi reveni la un spectacol. Ah, câtă naivitate!
N-am mai apucat să văd spectacolul de teatru Admissions. Reprezentaţia s-a amânat, apoi s-a anulat. Spectacolul s-a jucat o singură dată, în 11 martie. Câteva zeci de oameni au muncit - numai ei ştiu cât - pentru ca un spectacol să se joace o singură dată - ca dovadă perfectă a efemerităţii artei -, în ziua în care Organizaţia Mondială a Sănătăţii a declarat că lumea se schimbă. La sfârşitul anului am primit o scrisoare de la directorul artistic al teatrului în care îmi mulţumea, mie şi altor spectatori, desigur, pentru că le-am trecut pragul de atâtea ori şi ne spunea că decorul piesei Admissions a rămas neatins, pe scenă. "It's a moment frozen in time." Cam ca toate aşteptările noastre privind normalitatea.
Perioada de carantină m-a prins recitind Jurnalul de la Păltiniş, spre care m-am îndreptat dintr-un reflex de căutare. În lumea care, dintr-o dată, nu mai avea sensul pe care îl ştiam eu, aveam nevoie de o lectură care să zgândăre dincolo de pojghiţa rănii, iar nu mai departe de pagina 111 am găsit formula salvatoare a lui Noica: "die sich erschlieβende Einschlieβung", "închiderea care se deschide", pe care Noica, citat de Gabriel Liiceanu o explică în felul următor: "Primitivul, intrând în colibă, nu mai iese niciodată din ea. Dar coliba lui se deschide; se deschide într-un sat, satul într-o cetate şi cetatea se deschide către fiinţa istorică a omului. E o închidere care se deschide."
Într-un fel revelator, explicaţia aceasta mi-a tălmăcit sensul - singurul pe care puteam să-l dau în acel moment - izolării mele de lume. Oarecum, eu eram fiinţa primitivă, iar toate acele uşi care se deschideau pentru ea, spre sat, spre cetate, erau uşile pe care eu speram să le deschid înspre mine, singurele care nu îmi puteau pune în pericol sănătatea fizică, singurele care îmi putea oferi alinare.
Restul anului s-a scris pentru mine în cheia paradoxală a acestei închideri deschizătoare. Încă nu ştiu câte uşi am reuşit să deschid, pentru că ele se deschid în continuare, unele cu scârţâitul strident al unor uşi ce alunecă în încăperi de tortură, altele pe neauzite, invitând spre camere pline doar de lumină.
Am rupt filele aferente primelor trei luni ale anului 2020, ca pe o mostră preţioasă a "normalităţii" din alte vremuri şi le-am pus deoparte. Restul calendarului l-am aruncat la gunoi. Nu conţinea nicio însemnare.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)