Îmi luasem la revedere de la colegi, "ne vedem joi", le spusesem, îmi înghesuisem în rucsac câteva caiete, un PC şi un şoarece, îl salutasem pe portar, era mereu acelaşi tip, asta era ciudat, poate că era pensionar şi-şi mai rotunjea sfârşiturile de lună, poate se plictisea acasă sau poate că nu avea familie, nu ştiam, nu voi ştii poate niciodată, nu-mi place să pălăvrăgesc câte în lună şi în stele cu necunoscuţi, l-am salutat doar, politicos ca întotdeauna şi el mi-a răspuns, cu săru' mâna doamnă. Mă simţeam bătrână de fiecare dată când mă saluta aşa dar poate că avea dreptate, aveam deja o vârstă şi rucsacul era al naibii de greu, să fi înghesuit pietre în el şi n-ar fi fost aşa, ca un sac de ciment.
Şoferul de Uber era tânăr şi-n maşină mirosea frumos. Drumul mi s-a părut mai scurt ca de obicei, intersecţia de la podul Băneasa nu era plină, tramvaiul cinci nu mai circula de vreo şase luni şi, ce era cel mai ciudat, apăruseră măştile albastre. Când am ajuns acasă se înserase deja, era încă marţi, abia de a doua zi a început toată nebunia.
Zile în şir am jucat apoi badminton, "ca-n copilărie" îmi spuneam şi apoi mă îndreptam de spate, în definitiv, e bună şi pandemia la ceva, de exemplu să mâncăm de la producătorii locali şi să facem sport ca să nu înnebunim.
Aproape trei luni m-am chinuit să nu înnebunesc, apoi m-am mutat la Braşov şi mi-am dat demisia. Pe colegi nu i-am mai văzut niciodată, dar de auzit i-am auzit zile în şir. Doar şedinţele mi s-au părut interminabile, în rest, a fost un an mişto.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 28 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)