La început am urmărit la televizor ce se întâmpla în lume şi cu noi. Am avut un moment intens de rău fizic în care am plâns foarte mult şi mi se părea că tot ce aud e doar un vaier general, ascuţit până-n străfundul tâmplelor. Apoi mi-am dat seama că, dacă nu vreau să o iau razna, trebuie să-mi construiesc în cap un fel de cuib. Pentru că înainte de bătălia fizică, era războiul psihic. Nu-mi permiteam să disper. Şi nici să-mi fie frică. Sau să mă plâng. Mama era la Craiova, eu în Timişoara. Vorbeam foarte mult la telefon, să ştie că o iubesc, că nu e singură şi să ştim una de alta că suntem bine. Mi-era dor de ea, aproape organic. Ne trimiteam buchete de flori şi fotografii cu noi pe whatsapp. O făceam să râdă. O rugam să aibă mare grijă, să stea în casă şi să facă mici lucruri care-i plac. Nu m-am mai uitat la televizor, urmăream doar informaţiile esenţiale, ca să ştiu ce am de făcut, ca în cazul declaraţiilor.
Am citit şi am recitit foarte mult. Murakami, Peixoto, Gheorghe Crăciun, Nabokov, Noica, Cortazar, Manguel... Mă prindea dimineaţa citind. Deschideam fereastra, ca să văd cum se luminează. Mi se părea că timpul se dilată printre pagini. Am ascultat cea mai bună muzică şi am descoperit piese minunate de la prietenii de pe facebook. 2020 e pentru mine anul lui Perfume Genius cu Your Body Changes Everything şi Without You şi Ghostly Kisses cu Where Do Lovers Go.
Îmi amintesc că după lockdown, toţi pomii erau înfloriţi, dar parcurile erau închise. Am ieşit strict pentru ce aveam nevoie şi m-am oprit pe lângă Parcul Justiţiei. Lalelele erau în toată splendoarea lor. Am stat acolo minute în şir şi mi s-a părut că sunt al naibii de norocoasă că pot să mă bucur de toate culorile lor. La câteva luni după, am fost în piaţă exclusiv să-mi iau bujori. De undeva, dintre bujori, cartofi şi roşii, în piaţa din Badea Cârţan s-a auzit de la un radio Lambada şi ştiu că am izbucnit într-un râs cu lacrimi pe sub mască şi parcă am văzut o lădiţă cu copilăria mea proaspătă în care era şi "şora cu sifoi".
În naivitatea mea, am crezut că pandemia va schimba oamenii. Că-i va face mai buni. Că se vor uita mai mult la ei înşişi. Că vor preţui mai mult timpul. Bucuriile. Lucrurile care contează. M-am înşelat. Am trecut peste. Mi-am spus că treaba mea e să mă uit la mine şi să am aşteptări doar de la mine. Să fiu recunoscătoare pentru oamenii buni din viaţa mea. Pentru că sunt sănătoasă. Şi pentru că mama şi prietenii mei sunt bine. Pentru simplitate şi bucurie.
Închide ochii şi suflă! Aşa îmi spunea bunica din partea mamei pe când trăia, ca să mă liniştească sau să mă mângâie. Prima dată când eram o fetiţă şi am căzut cu bicicleta şi mi-am făcut praf genunchii, apoi, mult mai târziu, când eram o femeie îndrăgostită şi mi-am făcut praf inima.
Dincolo de pierderile şi mâhnirile din 2020, am avut norocul să adun lângă mine prieteni minunaţi care mi-au făcut de ziua de naştere o surpriză pe care nu am să o uit niciodată. Nu mi-am aniversat ziua de naştere prea des, în copilărie ai mei au divorţat când aveam 8 ani şi am rămas singură la un părinte, cu un fel de seriozitate pe care am ascuns-o bine în spatele zâmbetului de-a lungul timpului şi a felului meu copilăros de a mă comporta. Nu ştiu de ce nu prea mă bucuram de ziua mea.
Ei bine, în 2020 am avut o mică petrecere, cu baloane, flori, daruri şi tort. Cam cât aniversările din ultimii 10 ani care au trecut grăbite pe lângă mine. Şi am închis ochii şi am suflat şi am mulţumit pentru mama şi pentru oamenii aceştia care mă iubesc, pe care-mi venea să-i închid cu o cheie a bucuriei în cea mai bună odaie, în odaia de sus, unde se ţineau pantofii şi hainele cele mai bune, cum se spunea la sat. Eu i-aş fi închis cu îmbrăţişări în odaia sufletului, pentru că am copilărit la bloc.
Dacă avem un pic de iubire, bucurie şi oameni dragi în preajmă, putem să închidem ochii şi să suflăm. Şi va trece şi asta.
Anul 2020 a fost anul sirenelor. Cu sunetul lor specific şi strident care părea că nu se mai opreşte. Salvare şi speranţă. Încontinuu. Că oricând totul se poate termina foarte repede. Ca un avertisment prelungit. Ca să nu uiţi să(-ţi) faci bine şi frumos până atunci când.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 28 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)