Când am intrat în 2020, artificiile au întârziat cu vreo 10 minute. Eram în Oradea și am avut un sentiment ciudățel, forțat, de bucurie ușor indusă. Era frig, am mers repede la cazare. Când m-am întors în București, mi-am luat o geacă mare și pufoasă de culoare sidefie, de pare că sunt un om de zăpadă când o port. Am zis că îmi fac un moft, deși rămâneam cam la limită cu banii. După o logică simplă finanțele se echilibrau din proiectele pe care le aveam în plan. Numai că ianuarie a fost un haos. Tot felul de știri, dezastre, accidente în întreaga lume... eram cam la limită cu toții.
În februarie am muncit mult, am avut sesiune, repetiții zilnic, programul încărcat până la refuz, eram în forma cea mai atletică posibilă, dar și forma cea mai epuizată. Am dat examenele, a ieșit totul bine, am putut să respir. Spectacolul de licență se construia frumos, stârnise curiozitatea și reacții pozitive. Am vizitat și Atena pentru câteva zile. Era bine.
Martie e luna mea preferată. E și ziua mea atunci, dar parcă de la Mărțișor se luminează tot și miroase a zambile și e un freamăt continuu, și lumea se trezește și e bonomă și e luminos și parcă e o trezire din atâta amorțire de la frig. Prima săptămâna din martie fusese cea mai bună de până atunci, fusese ziua mea, primisem flori în fiecare zi, era soare tot timpul, licența devenea din ce în ce mai concretă, încă o lună și dădeam spectacolul. Urma să plec și la Berlin, începeam în sfârșit să mă bucur.
Era bine. Până într-o luni la ora 14:00 când am aflat pe holul facultății că se inchid școlile. Ok, două săptămâni. Mă cam încurcă, aveam repetiții... dar hai că rezolvăm, suntem cât de cât în grafic. Plec la Focșani să mă odihnesc măcar, îmi iau lucrurile pe care să le și las acasă, bambusul stă bine, are apă pentru două săptămâni. Și am plecat. M-am întors abia... în iunie? Parcă în iunie... oricum suficient de târziu cât să îmi moară bambusul, să nu mai dau spectacolul de licență, să îmi pice proiecte, să nu mai plec la Berlin, să nu mai fac cursuri de dans cu copiii care în sfârșit evoluaseră... suficient de târziu cât să pice tot.
A fost o supă de stări. Mi-am ieșit din formă, am reintrat în formă, mi-am ieșit iar, am încercat să mă mențin... am plâns mult... am stat singură, am cedat psihic, am creat, am scris un volum de poezii nepublicat, îmi place să scriu, am cântat, am citit, am cusut... am făcut tot ce puteam ca să simt că fac ceva, dar tot prea puțin. Nu aveam nicio satisfacție.
Vara a fost... ciudată. Nici nu mai știu clar cum a decurs. Am încercat să călătoresc puțin prin țară, să reiau legăturile cu oamenii dragi, ah.... am fost în Thassos. Acea săptămână în Thassos a fost cea mai reușită vacanță la mare, a fost un refresh care m-a echilibrat psihic, la inițiativa surorii mele mai mari. A fost divin. Am avut și noroc, am putut trece. M-am bucurat enorm.
Apoi declin psihic. Urmat de unul emoțional, urmat de unul afectiv. Un fel de angoasă bacoviano-depresivo-melancolică și un val interogativ asupra existenței mele m-a lovit din plin. Venise în sfârșit și mama acasă, dar tot amară eram. Era trist totul.
Și apoi a venit august cu unul din puținele proiecte care s-au ținut, mulțumită bombei de energie și creativitatea Mariei Beatrice Tudor. Mai scurt, Bea. M-a lua în DansNomad și am călătorit cu el prin câteva orașe vestice. Proiectul a însemnat enorm pentru toți, echipa este alcătuită din oamenii cei mai faini, creativi, ambițioși, intimidanți și nebuni strânși de Bea. Ne-a plăcut tot. Ne-am bucurat de tot. Și dintr-un proiect pe drumuri (nomazi...) l-am găsit pe Dudu, care a devenit acasă.
Am dat la Master. Am stat 3 nopți pe tren într-un drum Timișoara-București-Timișoara ca să mă înscriu și să termin și DansNomad. Am intrat la Master. Simțeam o bucurie cu o mare urmă de amărăciune, dar am continuat.
După DansNomad a urmat Miresele Prințului Șarmant tot cu bomba energică Bea alături de oaza de calm și viziune artistică Valentin Teodorescu. A fost un performance de costum inițat de Valentin. Eram numai fete. Și Tavi. Și Valentin. În rest, fete. Dar ne-a plăcut, ne-am simțit bine, am construit un performance și am fost prințese-mirese-zâne în costumele superbe ale lui Valentin.
Apoi a urmat facultatea online, o ușoară paranoia peste tot unde mergeam și cu toți cei cu care mă vedeam. Am căutat job-uri, am aflat că nu știu să fac nimic altceva în afară de dans. Am aflat că NU VREAU să fac altceva în afară de dans. Am petrecut un Crăciun cu familia mai reușit și călduros ca cel precedent, un An Nou cu Artificii aproape la propriu pe noi, dar care mi-au dat un sentiment pozitiv.
Am fost în derivă, într-o continuă derivă. Și încă sunt, dar simt cumva că se schimbă vântul, pare că se încălzește. Am stat de câteva ori să mă gândesc dacă mi-aș șterge acest an din memorie dacă aș putea. Am realizat că nu ar fi înțelept. Am întâlnit niște oameni care mi-au schimbat perspectivele și i-am adunat pe cei cu adevărat apropiați. M-am maturizat. Am înțeles ce vreau să fac profesional. Am crescut. Vedem ce urmează.
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 28 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitație făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2020. (Redacția LiterNet)