25.02.2021
În capul meu (şi acolo a şi rămas), 2020 ar fi fost anul de afirmare şi confirmare profesională, anul în care titlul de coregraf era validat printr-un spectacol în care mi-am centralizat toate eforturile fizice şi creative. În 2020 trebuia să-mi dau licenţa, trebuia să îmi fac debutul cu Lanul de Veghe, trebuia să mă bucur de tot ce făcusem, să îmi continui proiectele şi studiile, să călătoresc şi să caut cât mai multe oportunităţi pentru a mă consolida profesional. A fost un plan bun.

Când am intrat în 2020, artificiile au întârziat cu vreo 10 minute. Eram în Oradea şi am avut un sentiment ciudăţel, forţat, de bucurie uşor indusă. Era frig, am mers repede la cazare. Când m-am întors în Bucureşti, mi-am luat o geacă mare şi pufoasă de culoare sidefie, de pare că sunt un om de zăpadă când o port. Am zis că îmi fac un moft, deşi rămâneam cam la limită cu banii. După o logică simplă finanţele se echilibrau din proiectele pe care le aveam în plan. Numai că ianuarie a fost un haos. Tot felul de ştiri, dezastre, accidente în întreaga lume... eram cam la limită cu toţii.

În februarie am muncit mult, am avut sesiune, repetiţii zilnic, programul încărcat până la refuz, eram în forma cea mai atletică posibilă, dar şi forma cea mai epuizată. Am dat examenele, a ieşit totul bine, am putut să respir. Spectacolul de licenţă se construia frumos, stârnise curiozitatea şi reacţii pozitive. Am vizitat şi Atena pentru câteva zile. Era bine.

Martie e luna mea preferată. E şi ziua mea atunci, dar parcă de la Mărţişor se luminează tot şi miroase a zambile şi e un freamăt continuu, şi lumea se trezeşte şi e bonomă şi e luminos şi parcă e o trezire din atâta amorţire de la frig. Prima săptămâna din martie fusese cea mai bună de până atunci, fusese ziua mea, primisem flori în fiecare zi, era soare tot timpul, licenţa devenea din ce în ce mai concretă, încă o lună şi dădeam spectacolul. Urma să plec şi la Berlin, începeam în sfârşit să mă bucur.

Era bine. Până într-o luni la ora 14:00 când am aflat pe holul facultăţii că se inchid şcolile. Ok, două săptămâni. Mă cam încurcă, aveam repetiţii... dar hai că rezolvăm, suntem cât de cât în grafic. Plec la Focşani să mă odihnesc măcar, îmi iau lucrurile pe care să le şi las acasă, bambusul stă bine, are apă pentru două săptămâni. Şi am plecat. M-am întors abia... în iunie? Parcă în iunie... oricum suficient de târziu cât să îmi moară bambusul, să nu mai dau spectacolul de licenţă, să îmi pice proiecte, să nu mai plec la Berlin, să nu mai fac cursuri de dans cu copiii care în sfârşit evoluaseră.... suficient de târziu cât să pice tot.

A fost o supă de stări. Mi-am ieşit din formă, am reintrat în formă, mi-am ieşit iar, am încercat să mă menţin... am plâns mult... am stat singură, am cedat psihic, am creat, am scris un volum de poezii nepublicat, îmi place să scriu, am cântat, am citit, am cusut... am făcut tot ce puteam ca să simt că fac ceva, dar tot prea puţin. Nu aveam nicio satisfacţie.

Vara a fost... ciudată. Nici nu mai ştiu clar cum a decurs. Am încercat să călătoresc puţin prin ţară, să reiau legăturile cu oamenii dragi, ah.... am fost în Thassos. Acea săptămână în Thassos a fost cea mai reuşită vacanţă la mare, a fost un refresh care m-a echilibrat psihic, la iniţiativa surorii mele mai mari. A fost divin. Am avut şi noroc, am putut trece. M-am bucurat enorm.

Apoi declin psihic. Urmat de unul emoţional, urmat de unul afectiv. Un fel de angoasă bacoviano-depresivo-melancolică şi un val interogativ asupra existenţei mele m-a lovit din plin. Venise în sfârşit şi mama acasă, dar tot amară eram. Era trist totul.

Şi apoi a venit august cu unul din puţinele proiecte care s-au ţinut, mulţumită bombei de energie şi creativitatea Mariei Beatrice Tudor. Mai scurt, Bea. M-a lua în DansNomad şi am călătorit cu el prin câteva oraşe vestice. Proiectul a însemnat enorm pentru toţi, echipa este alcătuită din oamenii cei mai faini, creativi, ambiţioşi, intimidanţi şi nebuni strânşi de Bea. Ne-a plăcut tot. Ne-am bucurat de tot. Şi dintr-un proiect pe drumuri (nomazi...) l-am găsit pe Dudu, care a devenit acasă.


Am dat la Master. Am stat 3 nopţi pe tren într-un drum Timişoara-Bucureşti-Timişoara ca să mă înscriu şi să termin şi DansNomad. Am intrat la Master. Simţeam o bucurie cu o mare urmă de amărăciune, dar am continuat.

După DansNomad a urmat Miresele Prinţului Şarmant tot cu bomba energică Bea alături de oaza de calm şi viziune artistică Valentin Teodorescu. A fost un performance de costum iniţat de Valentin. Eram numai fete. Şi Tavi. Şi Valentin. În rest, fete. Dar ne-a plăcut, ne-am simţit bine, am construit un performance şi am fost prinţese-mirese-zâne în costumele superbe ale lui Valentin.

Apoi a urmat facultatea online, o uşoară paranoia peste tot unde mergeam şi cu toţi cei cu care mă vedeam. Am căutat job-uri, am aflat că nu ştiu să fac nimic altceva în afară de dans. Am aflat că NU VREAU să fac altceva în afară de dans. Am petrecut un Crăciun cu familia mai reuşit şi călduros ca cel precedent, un An Nou cu Artificii aproape la propriu pe noi, dar care mi-au dat un sentiment pozitiv.

Am fost în derivă, într-o continuă derivă. Şi încă sunt, dar simt cumva că se schimbă vântul, pare că se încălzeşte. Am stat de câteva ori să mă gândesc dacă mi-aş şterge acest an din memorie dacă aş putea. Am realizat că nu ar fi înţelept. Am întâlnit nişte oameni care mi-au schimbat perspectivele şi i-am adunat pe cei cu adevărat apropiaţi. M-am maturizat. Am înţeles ce vreau să fac profesional. Am crescut. Vedem ce urmează.


*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 28 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus