Dădeam drumul la muzică clasică, la ora aia eram doar eu şi manechinul pe care cream rochiile. Îmi lăsam gândurile să zboare la oraşul meu natal - Iaşi. Îmi era un dor nebun de Parcul Copou cu verdeaţa lui, mirosul de tei din cartierul meu, îmi era dor de plimbările cu nepoţii mei care între timp au crescut, au plecat la muncă în Anglia şi nu apucasem să-i pup pe frunte la plecare.
Tatăl meu - an de an trist, supărat, că nu ajungeam la ziua lui de naştere. Mama... cum este ea, blândă, înţelegătoare. Trecuse greu încercată printr-o operaţie, lucru care m-a întristat şi m-a marcat.
Bucuram oamenii. Dacă o clientă plângea - o încurajam, o îmbrăţişam şi la final zâmbeam amândouă. Şi totuşi aveam un gol în suflet - Mama. Bucuram mirese, domnişoare de onoare, dar durerea, dorul, mă măcinau cu fiecare zi tot mai mult. Ani la rând la locul de muncă ascultam ţipete, jigniri, acuze către mine, era un loc toxic.
Am simţit că anul 2020 va fi altfel. Era şi schimbare de prefix, dar simţeam că va fi altfel. Astfel că în luna martie 2020 mi-am dat demisia. Greu mi-a fost. Oricum firma se vindea. Mi-a fost greu pentru că iubeam ceea ce făceam, dar munca mi-a luat ce-i mai de preţ: Viaţa. Ieşeam de la muncă doar noaptea pe timpul verii şi seara târziu pe timpul iernii, iar duminicile de vară le petreceam croind rochii. Uitasem cum este la teatru, la film, să citesc o carte la umbra unui copac. Mâncam o îngheţată la terasă lunea, puteam chiuli o oră doar în acea zi.
Când m-a sunat fosta şefă să-mi dea vestea că firma s-a vândut nu am fost tristă, o piatră de pe inimă mi se luase. Simţeam mirosul libertăţii din tren. Eram deja în drum spre mama. În sfârşit aveam timp de ea. Mă simţeam vinovată, când s-a operat nu i-am fost alături. Munca îmi răpea omenia din mine.
Pe timpul pandemiei am avut răgaz să-l vizităm pe bunelul iubitului meu, care are 94 de ani şi i-am făcut o surpriză frumoasă mamei, pe data de 8 Martie eram la ea, nu se aştepta.
Am avut zile fericite alături de părinţii mei, frate, soră. Alături de familiile noastre. Din păcate îi simţeam trişti pentru mine. Credeau că nu mă voi descurca, fără serviciu, pe pandemie.
În schimb pentru mine a fost LIBERTATE. Dimineaţa mă duceam în balcon şi dădeam grâu guguştiucilor. În sfârşit vedeam răsăritul din balcon, la amiază simţeam cum soarele îmi pârleşte pielea albă. Seara mă uitam la un film de dragoste, lacrimogen. Sau citeam o carte în cada plină cu spumă.
Doamne, ce dor mi-a fost de lucrurile care sunt atât de banale pentru alte persoane, dar după care am tânjit ani la rând. Uneori dădeam volumul la maxim la căşti sau pe laptop, puneam o muzică tehno, electro şi dansam prin casă cu spirtul după mine, mai ştergeam o clanţă, o oglindă, un geam. Alteori muzica clasică îmi bucura florile care mi-au simţit lipsa. În trecut le salutam la plecare şi la venire. În carantină aveam timp de poveşti cu ele.
Zâmbesc şi acum. Un an 2020 cu peripeţii, cu noi provocări. A fost şi marcant. În bine sau în rău. Mie mi-a dat Timp. Nepreţuitul Timp. Am învăţat să zâmbesc din nou. Am învăţat să-mi ofer mai mult. Şi-am mai învăţat că frustrările multor oameni vorbesc de fapt de neîmplinirile lor, nerealizările lor. Au fost fapte, cuvinte dureroase în anii trecuţi.
Acum, după un an de gândit acasă, meditat, am realizat că am devenit mai puternică, nicidecum mai slabă. Am şi călătorit, prima vacanţă în Istanbul, fără stres sau presată de timp. Am mers cu mama la Lacul Sf. Ana, aşa o şi cheamă - Ana, prima ei vacanţă cu fetele ei, ne-am plimbat cu barca, am râs, am mâncat îngheţată pe o bancă. Şi am povestit cât pentru toţi anii în care i-am pierdut prin muncă, alergând după o viaţă mai bună, orbită, fără a realiza că viaţa înseamnă amintiri frumoase cu familia. Cu ele rămânem şi nimic altceva.
Uneori beau un pahar de vin pe balcon, privesc stelele, simt aroma strugurelui proaspăt cules de unchiu' de la ţară şi vorbesc cu nepoţii pe cameră, ne mai dăm de veste unul altuia. În alte seri scriu gânduri la o lumânare-led după care rup foile, sunt amintiri ce-mi schimbă dispoziţia şi nu vreau asta.
Nimic pe lumea asta nu poate înlocui liniştea din sufletul nostru. Sănătatea celor pe care îi iubim.
Cine ar fi crezut că sunt atât de săracă profesional şi totuşi atât de bogată sufleteşte şi că am reînvăţat cum să trăiesc cu bani puţini în vremuri cheltuitoare. Cheltuiam cât nu câştigam. Acum cu 35 de lei fac o cină bogată, îmi rămâne şi rest. Multe persoane încă cred că Fericirea înseamnă realizări profesionale. Doar dacă le trece un glonţ pe lângă lobul urechii, viziunea legată de viaţă se schimbă complet.
Bine ai venit, 2021. Un An Nou - Un Om Nou.
Simt că am renăscut. Simt că m-am maturizat acum la 40 de ani şi am învăţat că libertatea nu ţi-o poate lua nimeni. Devenim voit-nevoit sclavii banului. Când de fapt fericirea e în lucruri simple, alături de cei pentru care contăm.
2020 m-a învăţat să dăruiesc timp. Şi să încetez a alerga după lucruri trecătoare.
Ce plan am luna asta?! Să-l vizităm pe bunelu', să fac un album foto cu familiile noastre, cu pisica, guguştiucii, cu soarele, cu mersul prin ploaie.
La bătrâneţe sper să nu uit mirosul de rouă de la ţară, de iarba sub tălpile goale.
Apropo, v-am spus că iubesc liniştea?! Aflaţi acum:)
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 28 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)