Anul ăsta doare pentru că am pierdut pe cineva. Şi ţin minte cum am plecat de la înmormântare fugind cu bicicleta pe şosele de Bucureşti, îmbrăcată în negru, într-o zi de toamnă prea de vară, leoarcă şi plângând prin trafic. Apă prin toţi porii. Şi în zilele alea anul a durut cel mai tare.
Nu voiam să ajung aici.
Ce ziceam de luatul la fugă? Au trecut câteva ore de când am început să scriu şi sunt, de fapt, up to date cu instastories, facebook stories şi monoloagele lui Fallon, Kimmel, Colbert şi Meyers (Oliver e în vacanţă). O trăsătură dezvoltată în 2020 - statul la pândă, asta când nu mă uit la ce caşcarabetă ilegală îşi mai ridică vecinul în ogradă.
Gata. Piua. Acum chiar că mă opresc un pic:
asta pentru că simţeam că o să zbârnâi în 2020. Atâtea de toate... Pfuai! De toate, cu teatrul Excelsior sau independent de el - cantitate Şi calitate, colorate în agendă - cantitatea îmi dă fiori [lucrez la problema asta]. To do lists - bifate. Aaaaaarrr! Semne bune anul... avea. Singurul indiciu că trebuia să o las mai moale era o durere infectă de spate. M-am autodiagnosticat cu hernie de disc şi am promis multor oameni că mă voi duce la doctor. Nu am făcut asta. Am jucat nişte spectacole combinate cu stat în poziţia covrigului când nu eram prin scenă. M-am învăţat că mintea bate trupul. M-am învăţat prost.
Lucram într-un trio la un proiect care urma să fie rupere de minte. Erau semne - eu cred în semne. Făceam documentare intensă de material, râdeam mult la repetiţii şi aveam chiar şi dată aproximativă de scos premiera. Unul din cele mai tari proiecte ever de-ale mele [insert emoticoane cu artificii şi sticle de şampanie].
Până să înceapă distracţia care ne-a schimbat tuturor viaţa, am reuşit să strecor şi o excursie de cuplu prin Ciprul off season, să văd flamingo mai puţin roz şi m-am plimbat prin Madridul însorit, by foot, cu sora mea (de mi-am tocit încălţămintea), am bălit în faţa Guernicii şi am băut vermut cu măslină servit de barmaniţă sexagenară tuşind. Ah, Brave old world!
A doua zi după ce ne-am întors, Madridul s-a închis. Şi eu, îngrijorată, odată cu el - în cuibul meu. Atunci s-a dat startul erei online pentru mine, iar prieteni faini mi-au cumpărat spanac şi altele de primăvară, din piaţă. Când am ieşit din autoizolare, România a intrat în lockdown. Jbeam - super coordonare!
Aşa a început o joacă interesantă. M-am jucat de-a viaţa casnică în Braşov, cu al meu partener. M-a ţinut surprinzător de mult - şi el, la el acasă [wink wink] dar şi pe mine - noul cadru. Rearanjat rafturi ca să încap în casa lui, liste lungi de cumpărături lângă declaraţii pe proprie răspundere, planificare şi protecţie, dezbrăcare NASA style de haine şi dezinfectant în toate buzunarele, întâlniri online cu prieteni, cantităţi apreciabile de alcool. Lume altfel, paralelă, distopică.
Am sărbătorit cam tot ce a fost de sărbătorit stând în curtea alor mei, Acasă-ul acasă, cu ei la fereastră. Nici nu mai ştiu când mi-am smotocit sau îmbrăţişat părinţii şi sora ultima oară [şi, sincer, îmi e dor să le aud sforăitul din camera vecină]. Am făcut ture pe munţi de genunchii mă înjură din senin, din când în când. M-am bucurat de bicicleta mea de am început să văd că şi braşovenii circulă şi parchează ca naiba - nu doar bucureştenii - şi am înjurat ca ultimul grăjdar cât să îmi ajungă şi pentru sezonul rece. Mi-am reînvăţat spatele să nu mai doară de pe youtube, cu grijă, răbdare şi respect - deşi uneori îmi trage câte una faină, mai ales când trebuie să dau cu aspiratorul.
Teatrul Excelsior s-a rebranduit provizoriu. Am făcut proiecte zoomice sau pe scenă, cu mască şi în cadru restrâns, pentru copii sau adolescenţi, cu texte SNL style sau Gala Umorului, lecturi de cărţi şi podcasturi, emisiuni, seriale. Altfel. Toate.
O senzaţie ultra intensă a apărut de când am început să mă antrenez pentru improvizaţie. Acolo mă duc şi simt cum mă mănâncă călcâiul să dispar - dar stau. Şi asta e foarte important, fac alte drumuri prin creier. Îmi place.
Pentru anul 2021 îmi doresc lucruri mărunte, cum ar fi să nu fiu atentă la fiecare picătură de salivă care sare de la partenerul de scenă şi să pot intra în cât mai multe case de prieteni ca să admir decoraţii de Crăciun. Mai departe nu mă duc, iar de semne mă feresc ca de satana pentru că eu cred în semne şi pare-se că atunci când le vânez viaţa mă trăzneşte cu ce găseşte la îndemână peste faţă.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)