Nu obişnuiesc să fac bilanţuri, cu atât mai puţin să le aştern pe hârtie pentru ca mai apoi să le şi împărtăşesc, dar acum câteva zile am citit întâmplător scrisorica unui coleg (despre acest 2020) şi m-am emoţionat. În mod real. Ăsta a fost kick-ul de care aveam nevoie. Aşa că m-am apucat de scris.
Începutul anului a fost unul într-adevăr interesant, punând în perspectivă pandemia care urma să vină. Unde eram la 00:00 pe 1 ianuarie 2020? Pe podul Charles din Praga umăr la umăr la propriu (de abia puteam să respir) cu muuuuuuuulţi, muuuuuuuuulţi alţi citizens of this amazing world. Tot ce pot să spun e că pe fundalul dorinţelor pe care mi le puneam (clasic, egotic, ca de început de an), auzeam frânturi de: germană, cehă, rusă, italiană, spaniolă, portugheză, engleză etcetcetcetcetc. Acum, când mă gândesc, e ceva poezie în toată treaba asta. Dar să nu divagăm. A doua zi am plecat spre Berlin. Am fost la Schaubühne. Am plâns. Sublim. Mulţumesc.
M-am întors în ţară. Am lucrat la două spectacole. A fost iarnă. Şi în teatru şi afară. Era mai frig în teatru totuşi. Dar era ok, aşteptam primăvara. A venit. Am făcut 24. Lockdown!
A fost un an luuuuuung şi cât se poate de divers: am muncit, m-am răzvrătit, am fugit, am revenit, am călătorit (incredibil de mult), m-am întors acasă, am încercat să nu mai fug, am tâmplărit, am iubit, am plantat un vişin, am hrănit toţi câinii vagabonzi pe o rază de 40 de km, am pilotat un avion, am trăit cea mai mişto vară de până acum, m-am reîndrăgostit de acelaşi om a treia oară, am suferit ca un câine, am fost la mare, am fost la munte, am râs cu lacrimi, am plâns în hohote, cineva a rămas în gară, eu am urcat în tren, am fugit (din nou), am pornit într-o călătorie de una singură (cum e şi natural de altfel) am dansat flamenco în Sevilla, m-am bucurat de primăvara valenciană în octombrie, am făcut autostopul până în Portugalia, m-am îndrăgostit de Lisabona, mi-am îmbunătăţit spaniola şi am învăţat şi ceva portugheză, m-am întors în ţară, am trimis scrisori, am simţit cum alunec, am căzut, m-am ridicat, am căzut, m-am ridicat, am căzut, am obosit. Am citit. Mult. Am descoperit. Enorm. Cred. Poate nu atât de mult. Dar destul. Suficient. Sunt recunoscătoare.
L-am descoperit pe Jodorovsky. Mulţumesc. Am avut oameni alături. Mulţumesc. Alţii au decis că ar fi vremea să plece. Mulţumesc. M-am înseninat. Mulţumesc.
Am trecut la nivelul superior dorului, şi am ajuns să cunosc şi să simt ceea ce portughezii numesc saudade. Mulţumesc.
2020, fraierul ăsta simetric şi temperamental, m-a învăţat să apreciez prezentul. Şi chiar dacă încă există momente (multe) în care mai alunec, acum am conştiinţa faptului că sunt exact unde ar trebui, vreau şi îmi doresc să fiu.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)