Dana pe fotoliu

Sâmbăta eşti cumva mirat când descoperi magazine mici, de cartier, deschise. Ai alt orizont de aşteptare comparativ cu restul săptămânii. Ai o uimire încântată pe chip şi dromaderul comercial din tine se verticalizează brusc. Ia stai, că uite chiar acum ţi-ai adus aminte că ai nevoie de fleacul ăla de care de fapt nu ai nevoie.

Ezitant, pui mâna pe clanţa magazinului. Şi intri. Dar între ezitare şi aplomb e un pas infim. Deja pe partea cealaltă a uşii, odată intrat în universul activat de nevoia ta, mimica abordată indică importanţa nevoii şi urgenţa rezolvării ei. Aşa am păţit când am început brusc să caut sticlă pentru lampa de gaz nr.8. Intram în magazine mari de construcţii şi reparaţii şi ştiind că ce caut nu se află aşa, pe rafturi, întrebam vânzătorul.
- Nu vă supăraţi, aveţi sticlă pentru lampă de gaz nr. 8?

Era o întrebare tehnică pusă convingător vânzătorului. Rămânea o secundă lovit în moalele capului şi mă privea ca pe o revelaţie strâmbă. Ştiam că în nicio secundă îmi va repeta întrebarea, ca informaţia să se decanteze blând în mintea lui intrată în beznă:
- Sticlă pentru lampă de gaz?? Lampă de gaz numărul opt?

Şi apoi ochiul lui închis afară - deschis înăuntru începea să privească secunde bune într-un depozit imaginar cu obiecte de uz casnic, de parcă le vedea pe toate trecându-i prin faţa ochilor. Revenea cu privirea printre noi, cei vii şi fără sticlă la lampă.
- Nu cred. Dar ia staţi aşa, de care lampă de gaz ziceţi de fapt dumneavoastră?

Şi urma din partea mea un scurt tratat de istorie şi evoluţie economică din 1988 până cu o săptămână înainte, când vânzătorul afla că lampa e din comunism, o am amintire, o am la Măgura, e deja un obiect de muzeu aproape, dar funcţionează, dar pisica a dat peste ea şi i-a spart sticla.

Nu. Nu aveau. Nu mai există la ei aşa ceva şi nici nu ştia unde altundeva să caut. Şi vânzătorul se îndepărta într-un evident proces de recompunere după mirarea pe care o trăise, mulţumit că nu e el dezinformat asupra stocului, ci eu nebună aflată în locul greşit.

Magazine după magazine au aflat povestea sticlei şi niciunul nu a avut soluţia. Până când am dat de un colecţionar, un iniţiat în tainele sticlei, care îmi sorbea cuvintele şi se simţea străbătut de fior pasional la fiecare element din povestea mea.
- Nu-i aşa că are fitil plat de cinci?? Ah, da, da, da! Aşa e! Şi căpăcel de 10?? Ah, vai, da, o ştiu! Cunosc modelul! Da, am tot ce vă trebuie. Am!

Asta a fost acum vreo două luni. Acum e sâmbătă, e frig şi devreme. Umplându-mi viaţa mea cu dulci nimicuri, descopăr turtit între două farmacii solemne, un atelier de tapiţerie. Nu doar că există, dar e şi deschis! Îmi amintesc spontan că am de reînviat un fotoliu rotativ pe care scrisese, când l-am cumpărat, că debordează prin stil şi eleganţă şi, prin forma sa, relaxează atât mintea, cât şi sufletul. Despre fund, nicio vorbă. După zece ani de folosit, scaunul nu relaxase mare lucru, dar se uzase. Pun mâna pe clanţa atelierului şi intru. Un spaţiu mic, îngust, încărcat până la refuz de mostrare de stofă, mobilă nouă, mobilă în lucru, scaune vechi, canapele desfăcute. O draperie groasă ca o cortină împarte spaţiul în magazin şi atelier. E linişte înăuntru şi deşi aştept, nu vine nimeni în întâmpinarea mea. Strig tare: Bună ziua!

Imediat după mine intră un client. Din străfundurile atelierului iese cu mânecile suflecate un tapiţer. Îi aduce celui intrat după mine un taburet şi i-l pune jos, dându-i şi o rolă de scotch şi o bucată mare de hârtie. Omul începe să îşi împacheteze singur scaunul.

Ne înghesuim dintr-o dată toţi trei în spaţiul foarte îngust rămas liber între obiecte. Tapiţerul pare puţin grăbit şi depăşit de situaţie. Mă întreabă ce doresc. Îl întreb dacă poate tapiţa un fotoliu rotativ. Zice repede că nu se poate pronunţa fără să vadă despre ce este vorba.

Şi intră din nou în străfundurile atelierului, de unde se aude o tuse.
- Vă trimit poză sau cum să fac?, strig după el.

Iese puţin iritat şi confirmă, ca şi cum n-are încotro.
- Da, e bine, trimiteţi poză.

Şi dispare iar.
- Îmi daţi şi numărul, vă rog? îl întorc din nou din drum.

Draperiile care despart magazinul de atelier se desfac iar şi pe scenă tapiţerul înaintează furtunos către mine, ca un actor care interpretează pe Ştefan cel Mare şi strigă la soldaţi:
- Notaţi! De fapt, nu mai notaţi! Luaţi-l de pe uşă! Când ieşiţi, uitaţi-vă pe uşă, e scris acolo, sub program. Haideţi, că am treabă!

Şi dispare din nou în spatele cortinei cleioase. Sunt puţin descumpănită, dar mă întorc să plec. Deschid uşa şi când să păşesc afară, îmi pică ochii pe cel mai minunat mov din lume. Închid foarte încet uşa la loc şi pipăi stofa moale care ar putea acoperi scaunul pentru relaxarea sufletului, dar şi a minţii.

Îl aud pe Stefan cel Mare, în spatele cortinei:
- Hai că numa clienţi azi de când am deschis! Am avut cinci până acuma, zici c-a intrat dracii în ei! Da mai staţi frate acasă, a dat soarele şi v-a găsit pe toţi tapiţeria! Hai, dă telefonu înapoi şi bagă-ţi parola, că s-a închis. Deci zici că asta e Dana? Sor-sa lu Gabi, mă? Aia cu ţâţe din gât, aşa, mă? Şi unde e ea aici, în Italia? În Spania? Băi, io-ţi spun că n-are cum, nu e ea! Ia mai dă-o dată! Nooo. N-are cum! Uite, măreşte poza, ca să vezi. Aia avea aşa, ochi d-ăia tâmpiţi. Asta ce mi-arăţi tu n-are. E altfel, tu nu vezi? Cum să fie asta Dana?

Nu îl contrazice nimeni, se aude doar o tuse.
- Nu e, băi, îţi spun! Pi ce, dacă arăta Dana ca asta, nu stăteam eu cu ea?! Da nu e ea! Dana avea ochi aşa, d-ăia, ştii tu, ochii d-ăia tâmpiţi! Şi ţâţe, frate! Asta n-are ochi d-ăia. Şi nici ţâţe, tu nu te uiţi?

Un hohot de tuse îl anihilează pe Ştefan cel Mare şi atelierul se tapiţează repede cu tunetele organice ale unei furtuni pulmonare.