Interzis

Trebuie să merg. Aşa am fost încurajaţi la şedinţa de luni: să mergem. E un drept în care noi credem, trebuie să ne susţinem cauza şi astfel să susţinem această minoritate care are nevoie de noi.

Încurajare. Nu obligare, desigur. Este interzis să obligi. Colegii se înfig în scaune, scaunele li se înfig în suflet. Unii tac sinucigaş. Tăcerea este clar un act de refuz. O categorie gălăgioasă susţine că evident, trebuie să fim acolo, cu toţi, în număr mare, dacă noi nu, atunci cine? E exact categoria care nici măcar nu are de gând să rămână în capitală în week-end. Apoi mai e o serie cuminte, dar nesigură, care riscă puţin, dar tot riscă: cei care spun că da, îşi doresc să participe, ar veni cu drag dacă nu ar fi avut deja planuri pentru week-end. Dar data viitoare, la marşul de la anul, sigur vor participa.

Şi mai rămân doi care nu au zis nimic convingător. Eu şi un coleg. Pe noi ne întreabă şeful direct: ne vedem sâmbătă la marş, da?
- Încercăm, răspundem noi cu voci albe, ca două stafii prinse în spatele şcolii, la fumat.

Participarea înseamnă bilă albă. Unii au nevoie de bile albe mai mult decât alţii. Eu sâmbătă aveam de gând să merg cu Copilul Mare la Obor să cumpărăm tul să facem fustă cu volane. Aşa am promis de o lună. Dacă merg la marş, nu mai am timp să mă întorc acasă, să iau Copilul Mare ca să mergem la Obor. Dacă merg la Obor, nu mai am timp să trec pe acasă să las Copilul ca să ajung în centru, la marş. Îmi fac zeci de planuri şi strategii. Decid să merg şi să iau Copilul Mare cu mine. Vom mărşălui fără zgomot, voi susţine cauza unei minorităţi, şeful mă va vedea şi nu voi avea parte de comentarii ironice sau acide pe tema aceasta în anul care vine.

Las Copilul Mic acasă, şi-ar fi dorit să vină cu mine pentru că ea vrea necondiţionat să meargă cu oricine iese pe uşă. I-am zis că am treabă la serviciu. Iau Copilul Mare şi plecăm. Coborâm la Universitate, în mijlocul unui public colorat şi paşnic, cu identităţi uneori greu identificabile. Se flutură bannere, steaguri curcubeice, mustăţi mercuriene şi subraţe neepilate. Au aprobare de mărşăluire, nu e interzis. Copilul Mare tace şi observă. Şeful mă observă şi nu tace. Se preface că se bucură că mă vede şi mă anunţă râzând complice că noi doi suntem baza, Cristi, care spusese că vine cu noi, a sunat de o oră să spună că a răcit şi nu mai poate veni. Ha! La scăparea asta nu m-am gândit. Mă simt picată iar şi iar în plasa ironică a propriei mele corectitudini naive. Mărşăluiesc lângă un bărbat cu trei capete mai înalt ca mine, într-o fustă de muşama mov intens. Copilul Mare se uită fascinată la tocurile lui înalte. Şeful ţine un banner de un colţ şi merge alături de nişte fete rase în cap, nerase pe picioare. Nici el nu are păr în cap şi toţi trei merg în faţa noastră şi ne ghidează ca nişte faruri din Iluminism. Ne aflăm înconjuraţi de frumuseţe atipică în toate formele ei, expresivitatea eului e foarte diversă. Ajungem la Romană şi de la umbra unui subraţ care n-a cunoscut niciodată rigorile lamei de ras, Copilul Mare mă roagă să ne retragem, ca să apucăm magazinele din Obor deschise. Am susţinut destul cauza minorităţilor. Îmi iau la revedere de la şeful, care se lasă dus mai departe de marşul colorat ca un mire la o horă prea iute. Chelia lui lucind în soare aruncă spre mine din mers o panglică pe care o prind din zbor: mulţumesccăaivenitaifăcutpozepentrufacebook? Aşa recompensă fragilă face brusc să merite exerciţiul meu, aproape că nici nu mă mai stresez că am uitat să fac poze pentru Facebook şi deci tot efortul nostru de week-end nu va fi menţionat de istorie pe nicăieri. Ne depărtăm de mustăţi şi latex, de steaguri şi peruci, de şalvari şi tatuaje.

Coborâm la Romană, ajungem la Obor şi plonjăm în altă lume, ca atunci când ieşi din piscina copiilor la Sărata Monteoru şi te arunci în cea mare, unde plutesc burţi pensionare ca nişte insule de carne. Ne facem de cap printre standuri de stofă, dantele, nasturi, voal, triplu voal, vâscoză şi tul. Şi pentru că mă simt bine şi simt că am o bilă albă la serviciu pentru participarea mea de astăzi, sunt de acord să ne luăm ceva de la McDonald's. Nu ne vede nimeni şi nici nu trebuie să dăm socoteală cuiva, Copilul Mic nu ne vede şi ne comportăm ca două şcolăriţe care îşi fentează părinţii. Îmi fentez de fapt propriile reguli şi sunt într-un exerciţiu autoironic, ceea ce o face pe Copilul Mare să se bucure şi să pluseze: ne luăm şi o pungă mare de M&M?

Am întârziat mult prin oraş şi am neglijat destul Copilul Mic, care ne aşteaptă acasă. Ne cam grăbim, mânate de vinovăţie. Tragem de sacoşe cu accesorii de croitorie şi ne tot dăm una alteia punga cu M&M.
- Nu mai pot, termin-o tu.
- Nici eu nu mai pot!
- Tu ai cerut-o! Trebuie să o termini. Nu putem ajunge acasă cu punga de M&M. Tati se va supăra că mâncăm prostii, Copilul Mic are interzis la dulciuri. Şi dacă ea nu are voie, atunci nici noi nu putem mânca în faţa ei. Şi nici apărea cu ditamai punga de M&M.

Ieşim din metrou, ne tragem picioarele până acasă, tot n-am terminat punga. Ne oprim în faţa blocului şi înghiţim cu greu ultimele bomboane. Aşa. Să nu lăsăm urme. Nu o să-şi dea seama nimeni.

Intrăm în casă şi suntem întâmpinate cu bucurie şi admiraţie pentru eficienţă: şi marş pentru drepturile omului şi cumpărături importante la Obor! Mulţumim cu gura până la urechi pentru aplauze şi abia când vedem norii de încruntare pe chipul admiratorilor noştri ne dăm seama că până şi cuvintele care ne ies din gură sunt nişte bule colorate şi dulci în care s-au adunat toate bombonelele lumii, iar limbile noastre-curcubeu sunt două steaguri ale diversităţii într-un marş mic, de zahăr.