Ce faceţi cu aceste panseluţe?

Între un sparanghel şi o sfeclă mică, survolez din colţul meu situaţia. Directorul marelui muzeu încă vorbeşte. Vorbeşte de o oră şi ceva şi tot auditoriul îl ascultă, cu politeţe vrăjită. Prin aer plutesc nume sonore în universul unor experţi în artă modernă. Valerie, Marcel, Hans, Max trec pe deasupra noastră nefiresc şi sumbru ca fluturii pe ger. Directorul sare de la una la alta, vorbeşte cu mândrie de tot ceea ce poţi găsi în muzeul lui, de ce găseşti la Viena, de ce găseşti la Târgu Jiu. Apoi ne spune de pasiunea lui pentru ciuperci. Urmează încă o oră in care aflăm cum culege ciuperci, cu cine, de unde, cu ce maşină, cum s-a otrăvit o dată, cum s-a vindecat, cum le găteşte, cum le conservă. Furculiţa lui străpunge aerul des, ca o sabie mică de care cuvintele totuşi nu se sperie, altfel nu s-ar mai rostogoli aşa sonor în jurul lui ca un roi de păsări.

Mă uit la ceilalţi directori de muzee de artă. Două doamne care îl urmăresc cu politeţe şi încearcă mici întreruperi cu umor, scuturând uşor din cap, fiecare la capătul ei de masă. Nu au nicio şansă, poveştile lui se compactează între trupurile lor zvelte. Mă uit şi la şeful meu. Ascultă şi el cu politeţe şi întrerupe discursul cu întrebări despre avangardă, dar directorul marelui muzeu nu prea se lasă descurajat. Continuă cursiv despre pleurotus şi Duchamp.

Suntem la cină. Chiar şi în farfurii avem avangardă. Sparanghelul stă ţeapăn lângă nişte sfecle roşii mici, cu o creştere întreruptă, somonul pare să aibă o perucă din germeni de lucernă şi un râu galben de sos duce viaţă în toate. Deasupra tuturor, ca o victorie a vegetalului nonconformist, plutesc trei flori de panseluţă. Mă bucură mult întâlnirea cu ele, de parcă nu în seara aceasta, în farfuria aceasta s-ar sfârşi strălucirea vieţii lor discrete.

E mereu fascinant să iei cina cu oameni care au de-a face cu arta. Obiectul muncii lor le transformă fiinţa, vocabularul, gesturile şi ţinuta. Cei mai mulţi merg pe un contrasens al convenţiilor şi asta devine semnătura lor, pe care o poartă cu stil şi curaj. Una din invitate purta un pantof maron şi altul alb. Identice, dar de culori diferite. La intrare, în întuneric, părea că pantoful alb e un ghips şi aproape am întrebat-o ce a păţit, dar mi-am adus aminte: cu artiştii trebuie să îţi reprimi pornirile mundane. Nu întrebi nimic, ţăranul săritor şi curios din tine trebuie să îşi ţină gura. Dacă cineva apare cu pană de cocoş lipită în păr cu o glumă mestecată, e vorba de un act artistic care trebuie admirat în tăcere. Îţi reţii mirarea între sprâncene, nu te trezeşti anunţând: vedeţi că aveţi o gumă în păr şi de ea atârnă o pană.

Acum artiştii mestecă şi ei o sfeclă şi un sparanghel. De panseluţe nu pare să se fi bucurat nimeni. Ascultăm despre fragilitatea minunăţiei dintr-un gălbior, inegalabil în performanţe de vreo altă ciupercă. Replici zboară peste masă, expertul în artă şi lepiotacee prinde din zbor ideile doamnei cu un pantof alb, le aruncă peste masă doamnei care pictează animale, doamna care pictează animale le schimbă sensul şi le aruncă înapoi peste masă la şeful. Sunt excentrici, egocentrici, acizi şi intelectuali. Râd între ei, poţi să râzi şi tu. Casa se umple de egourile lor mari ca nişte baloane, de glumele lor intense şi de un curaj invizibil de a sparge convenţia.

Mă uit la panseluţele înecate în sos în farfuria mea şi chiar şi aşa mânjite, se vede că au mutriţele schimonosite de râs.

Acum o săptămână luasem cina cu oameni din domeniul muzicii clasice. Farfurii elegante, cu sos de lămâie şi piept de curcan, încercau să ne unească. Panseluţe sacrificate păstrau o tăcere solemnă sub candelabrul mare din centrul camerei, în faţa unui cu totul alt public. Tăceri lungi, pe care şeful încerca să le spargă cu o sabie din cuvinte. Nu prea reuşea şi se lupta singur în spaţiul unui living prea mare pentru aceasta atmosferă sobră pe care nu o anticipase. Oamenii din domeniul muzicii clasice par să fi coborât foarte recent de pe planeta Micului Prinţ. Sunt stingheri, îmbrăcaţi in negru şi degajă solemnitate. Grupul din living era disciplinat în dialog, ceremonios şi părea să se pregătească de un spectacol cu public larg la fiecare. Nu aveau multe curiozităţi şi vorbeau doar despre muzică clasică, iar intelectualitatea li se imprimase în gesturi şi mandibulă, orice ar fi spus. Cum clasicitatea e treabă serioasă, nu iniţiau glume şi dacă alţii comiteau ceva spiritual, râdeau reţinut ca preoţii sau nu râdeau deloc, privind cu preocupare la făcătorul de glumă şi aşteptând să îl părăsească zeul umorului. Panseluţele din farfurie m-au privit fără zâmbet până la finalul cinei şi toţi am mâncat cu gura închisă, anihilând vorbirea, ca la un concert.

Probabil că toţi care urmează o viaţă întreagă o pasiune şi îi sunt fideli doar acesteia ajung să se identifice cu specificitatea pasiunii lor. De aceea, un pictor nu va semăna cu un profesor de desen şi un profesor de desen nu se va confunda niciodată cu un zugrav. Tot de aceea, un taximetrist nu se va putea deghiza niciodată într-un uberist, oricât de mult s-ar ascunde în fotoliul maşinii lui şi deci nu m-am mirat când şoferul de Uber care m-a dus acasă şi-a dat masca jos de cum am plecat, şi-a aprins o ţigară, şi ducând mobilul la ureche a strigat:
- Să-i zici lu mă-ta că nu ea m-a crescut pă mine şi deci nu-mi spune ea mie ce să fac, ai auzit?? Hai, să nu iasă pă uşă până nu-i zici aşa de la mine!