Sub ştergar

Aveam trei prietene cu care mă înţelegeam bine: mămăliga fierbinte care mă aştepta în fiecare zi când veneam de la grădiniţă, sora ei mai sobră, coliva, care mă aştepta uneori sâmbăta şi regina tuturor: pâinea de casă.
- În rest, fata asta nu e prietenă cu mâncarea, mă prezenta mamaie ca pe o raritate altor femei care veneau la noi.
- Se vede, mă cântăreau ele din priviri. Mănâncă, fetiţă, să te faci mare, ce, vrei să rămâi mică?! Mănâncă!

Nu mâncam. Dar mă bucuram să sărut soarele fierbinte al mămăligii, când intram în casă. Mă aştepta pe masă, trimiţând prin ştergarul care o acoperea cercuri de abur cât ea de mari, ca nişte variante ale ei translucide şi incorporale. Îmi puneam palmele deasupra feţei ei fierbinţi şi opream aburii ca pe nişte nori. Apoi ridicam ştergarul şi îmi apropiam faţa de crusta ei în formare, închizând ochii.

După un calendar interior şi altul al satului, bunica şi mamaie făceau pomeni. Era ceva solemn în spatele lor aplecat deasupra plitei, învârtind într-o mămăligă cenuşie şi tragică: coliva. Bunica lua coliva de pe foc şi o lăsa o noapte la rece, acoperită cu un prosop curat. Rămânea o dâră de solemnitate ca o cărare între plită şi locul unde se odihnea coliva şi când nu mă vedea nimeni, ieşeam în şosete pe hol şi ridicam prosopul, să văd ce face. Coliva nu transmitea nimic din voioşia primitoare a mămăligii, ea nu unea oameni la o masă, ea doar amintea de cineva. Dimineaţa mă trezeam târziu şi vedeam din pat spatele bunicii aplecat peste vasul cu coliva care se lăsa frământată şi amestecată cu zahăr şi nucă. Bunica aranja coliva pe o farfurie şi îi făcea o cruce din zahăr pudră pe mijloc, o punea cu grijă într-un coş cu colaci şi vin. Coşul rămânea o vreme pe masă, cât mamaie şi bunica se îmbrăcau cu hainele negre şi curate. Apoi plecau amândouă la biserică, legate între ele de coşul cu hrană pentru cei care nu se mai văd.

Dar cel mai neaşteptat se ivea în casă pâinea. În sat nu aveam brutărie şi la magazin rar aduceau pâine neagră, acrişoară şi aspră. Sâmbăta după-amiaza, mamaie aducea în casă făina într-un lighean care ajungea sus, pe sobă. Urcam pe scaun şi mă ridicam pe vârfuri, să ating cu degetele făina. Era cea mai uimitoare senzaţie, să strecor mâna în făina rece venită de afară, care mă primea fără nicio rezistenţă. O zăpadă densă şi cuminte, care nu dispărea oricât o tulburam. Aşteptam ore bune să se încălzească făina, dar numai mamaie ştia exact când e momentul potrivit. Ea era cea care ştia când începe ritualul şi care erau etapele lui. O priveam din pat, cu coatele pe masă.
- Să fii atentă, ca să ştii şi tu să faci, când vei fi mare. Să ţii minte cum fac eu.

Făina, apă, drojdie, sare. Mamaie le spunea cu voce tare, ca pe nişte vrăji care aveau efect doar rostite. Se apuca de frământat cu forţa unui atac, aluatul era smucit în toate părţile, ridicat, trântit, îndesat cu pumnii. În spatele ferestrei luna se înghesuia să vadă, ca şi mine, exerciţiul magic. Gata, după o vreme se linişteau amândoi, şi mamaie şi aluatul. Ligheanul trecea lângă sobă, acoperit cu un ştergar curat şi cu luna, care părea să intre cu totul în el. Când mamaie pleca din cameră, mă duceam pe ascuns la lighean şi ridicam prosopul. Aluatul dormea fără grijă şi formă, dens şi elastic ca o burtă de mamă pe care vrei să îţi lipeşti obrazul.

Adormeam înainte de coacerea pâinii, cu gândul la ea. O întâlneam dimineaţa, când aluatul gras dispăruse şi în locul lui mă aşteptau două pâini albe, cu coaja puţin tare, din care nu aveam voie să mănânc până nu veneam de la biserică.