Miere neagră

Intrăm. O uşă de lemn prăfuit pe care nu a mai deschis-o nimeni de ceva vreme se închide în urma noastră şi iată-ne, toţi patru, agentul imobiliar în haine de om care copiază chei în chioşcuri minuscule dintre blocuri şi două surori de vârstă mijlocie, una îmbrăcată în alb, cealaltă în negru. Nu vorbesc, nu ne invită să trecem mai departe de holul slab luminat şi ne acordă o atenţie la limită, care nu prea seamănă cu zelul comercial. Stăm ezitanţi în mijlocul holului, când Copilul Mic sparge gheaţa:
- În casa voastră trebuie să ne descălţăm sau nu?

Sora în negru se uită derutată în jos, la cele 14 pantofi care au invadat casa.
- Nu ştiu. La asta nu ne-am gândit. Noi nu am mai trecut de mult pe aici, deci nu prea e curat, zice ea ezitant şi pare să aştepte ajutorul ferm al surorii în alb.
- Ei, eu mă descalţ, totuşi, rezolvă Copilul Mic situaţia. Unde puneau bunicii pantofii? Aici, pe partea asta metalică? Aşa cred.

Îşi răspunde singură, se descurcă singură şi ne uităm toţi magnetizaţi la ea, de parca de aceea am venit. Se vede că a vizionat în ultima vreme multe case şi situaţia îi este familiară, ştie protocolul mai bine ca noi. Tot ea ne dezvrăjeşte.
- Haideţi, intrăm? Ce e în camera aceasta?

Şi dezmorţiţi, începem să vizităm camere una câte una, împreună sau separat, doi câte doi, singuri, de capul nostru sau însoţiţi de surori. Agentul nu face mare lucru, ca orice agent. Priveşte şi pliază hârtiile pe care ne-a pus să le semnăm, că ne obligăm să îi plătim 3% comision din valoarea imobilului în cazul achiziţionării şi penalizări de 6% din valoarea imobilului şi costuri de judecată, în cazul în care încercăm achiziţionarea separată. E ceva stingher şi straniu în vizionarea aceasta, de parcă am venit neanunţaţi şi proprietarii dormeau. E o linişte apăsătoare în apartamentul vechi cu poze de nepoţi veseli una lângă alta, în care praful gros măsoară anii de când aici nu mai există viaţă. Televizorul modern pare o achiziţie ultimă cu care fiicele au încercat să îşi mai bucure părinţi pe ultima sută de metri, unul din acele obiecte magice cu care te minţi că ţii timpul în loc şi faci ceva pentru starea de bine a părinţilor tăi bolnavi. Florile din balcon, semiuscate, sunt reziduurile unui mic paradis senior, ascuns după perdele care şi acum stau ţepene, deşi nu le mai deranjează nimeni. Patul din dormitorul matrimonial e aranjat la dungă, deşi niciun corp reumatic nu se mai întoarce cu greu de pe o parte pe alta în el. Copilul Mic are o veselie palidă, dar ştie să le întrebe pe surori:
- Voi aţi locuit aici sau părinţii voştri?
- Noi când eram mici şi apoi la liceu şi facultate şi apoi doar părinţii noştri.
- Şi ei au murit, nu? De aceea casa e goală, nu? Aveţi o poză cu ei?

Surorile se dezgheaţă şi răceala aceea cu care ne-au primit să călcăm străin pe amintirile lor şi prin praful lăsat în urmă de absenţa vieţii se topeşte. Scot din dulap o poză veche, cu doi oameni zâmbitori în alb şi negru, dansând la o nuntă despre care nu va mai şti nimeni niciodată, pentru că în afara pozei, nu mai există nimic care să amintească de acel eveniment minuscul în economia mare a lumii, dar enorm în viaţa mică a doi oameni care privesc fericiţi spre fotograf, fără să ştie că 70 de ani mai târziu Copil Mic va ţine imaginea fericirii lor în mână.

Copilul Mic vede un pian şi întreabă dacă are voie să cânte. I se permite, în timp ce noi măsurăm pereţi, facem calcule, încercăm să fim fermi, atenţi, dar discreţi cu acest mic mausoleu de familie, în care surorile se mişcă stingher şi cu ochii spre trecut, ne dau lămuriri imobiliare despre grosimea pereţilor, tipul de construcţie, căderea luminii pe ferestrele din faţă şi grădina abandonată din spate. Cămara are încă vase pe rafturi, la baie încă e un prosop în cuier. Fiicele deschid cu tandreţe uşi şi dulapuri, ca şi cum facem o vizită secretă în absenţa părinţilor şi trebuie să fim grijulii, ca ei să nu îşi dea seama. Picturi ale nepoţilor pentru bunici încă sunt pe noptiere şi un tub cu medicamente şi nişte poze vechi sau mai recente, cu Crăciunuri bogate la această masă goală pe lângă care trecem mă fac să nu mă pot abţine şi să îmi vină să plâng. Mă retrag într-o cameră, aud cum în alt dormitor Copilul Mic cântă o compoziţie personală la pian.

Ne pregătim de plecare şi Copilul Mic le spune surorilor că acel cântec e pentru ele şi pentru părinţii lor, care nu mai sunt.

Plecăm.

Ce rămâne în urmă, când pleci? Nişte dulapuri care nu se mai închid bine. Nişte poze care ţie ţi-au topit inima, dar când tu te topeşti, nu vor mai emoţiona pe nimeni şi vor pava câteva zile drumul de la apartament la pubele. Nişte sacoşe strânse în grabă, cu conservele de acum trei veri, pe care nu ai mai apucat să le mănânci. Cărţile şi manualele care şi ele vor zăcea umede pe lângă containere, într-o încercare de evadare. Vor veni străini în locul luminii tale şi vor măsura cu ruleta spaţiul pe care l-ai ocupat, vor arunca la gunoi rafturile şi patul şi oglinzile, vor călca pe icoanele tale şi vor vărui fără milă pe desenele de pe pereţi ale copiilor tăi. Vor şterge numele tău de la avizier şi vor schimba uşa de la intrare. Ce rămâne? Un borcan cu o substanţă densă şi întunecată, lăsat pe un colţ de chiuvetă, pe care ai scris tu cândva, când erai aici: 'Miere de flori de câmpie'. Acum, o miere neagră.

Armate de oameni vor înlocui în cutii de beton armate de oameni şi conserve noi vor străluci în cămară în locul altora vechi şi suferinţe bătrâneşti se vor ascunde sub straturi de mortar peste care dai două straturi de var lavabil şi câteva de suferinţe noi. Şi în aceste muzee minuscule ale unor vieţi minuscule va fi la un moment dat din nou viaţă.