Printre picături

Oraşul doarme de câteva ore bune şi eu stau cu Dumnezeu în bucătărie, pe întuneric, ca doi bătrâni care păzesc un copil. Am încercat să-i citesc nişte rugăciuni, dar am închis cartea şi am pus-o departe, că nu am găsit nimic potrivit. Ca să nu ne privim pe întuneric, am aprins o lumânare. Nu mă rog, doar vorbesc. Îmi dreg glasul ca şi cum aş urma să am o discuţie serioasă cu un superior. Mă tem de discuţiile serioase, de genul acela de negociere care traduce o lupta invizibilă, dar dârză. Şi eu nu sunt bună la lupte. Îmi dreg glasul, dar îi vorbesc în tăcere. Dumnezeu mă ascultă. Îi spun că până acum două săptămâni, viaţa mea a fost un paradis. Nu mă gândeam atunci că era un paradis, dimpotrivă. Mă plângeam de trafic, de agitaţia oraşului şi a vieţii mele, de prieteni pretenţioşi şi merite nerecunoscute. Dar nu aflasem. Nu ştiam încă şi a nu şti înseamnă paradis. Eşti în afara cunoaşterii şi a emoţiei, pluteşti pe coama grijilor mărunte, rutina e un râu cu pietre enervante sub tălpi, dar nu te răstorni, calci prin apă mai departe. Şi apoi deodată ştii. Afli că viaţa ta nu mai e o curgere lină de zile la fel, de comoditate caldă, ci că s-ar putea încheia brusc, ca o alunecare de teren.

Doctorul mi-a vorbit calm, dar ferm.
Ar fi ceva şanse, a zis.
Sunt multe riscuri însă, a zis.
Dar fără riscuri, sigur nu sunt şanse, a zis.

A fost o glumă? Nu informaţia, formularea, adică. A vrut să fie amuzant? O fi crezut că aşa îndulceşte pastila năucitoare care te trimite din Paradis pe pământ? Câte glume ca aceasta spune în fiecare zi?

Doctorul mă aştepta însă, cu mâna pe tastatură, cu mâna pe calendarul care programează şanse la viaţă şi riscuri de moarte. Ce uşor o fi pentru tine, am gândit. O dată în calendar, nişte cifre inerte.
- Poate notaţi acolo chiar data morţii mele, i-am zis ridicându-mă brusc în picioare. Am deschis smucit uşa, fugind pe coridor.

A ieşit după mine şi a strigat:
- Ce faceţi? Unde fugiţi? Trebuie să vă întoarceţi, să vorbim. Vă rog! Dar nu e posibil aşa ceva! Vorbim civilizat, nu ne purtăm ca sălbaticii!

Am coborât scările în viteză. dar l-am auzit în spate, cu o voce pitică, de jucărie fără baterii:
- V-aţi uitat geantaaaaa!

M-am întors. Părea identic cu el însuşi cel de acum cinci minute. Fără expresie. Nici enervat, nici sumbru, parcă nici nu ţipase după mine cu trei secunde înainte. Mi-a spus din nou, de data aceasta cu mai multe cuvinte, despre ce e vorba şi de ce trebuie intervenit rapid. Fără intervenţie, va dura cel mult şase luni. Cu intervenţie, există şanse, dar operaţia este extrem de riscantă. Dădeam din cap ca şi cum îmi vorbea despre diagnosticul sumbru al unui frate al meu. Absorbeam cu amărăciune informaţia, gândindu-mă cu groază că va trebui să i-o spun fratelui meu, care nu era cu mine. În câteva secunde îmi dădeam seama că fratele eram eu şi că aveam să îmi repet cuvintele doctorului mie, în curând. Apoi iar intram în pielea surorii de frate bolnav şi mă conectam la ce spunea doctorul. Aşa am ţinut-o un sfert de oră, întrând şi ieşind din mintea mea, torturându-mă de două ori, în două feluri. Doctorul a remarcat probabil că aveam scăpări de atenţie, că a început să noteze pe o foaie nişte cuvinte, punând săgeţi între ele, apoi săgeţi în jos, apoi o dată. Arăta ca schemele pe care le făceam când încercam să sintetizez materie stufoasa înaintea unui examen. Data aceea o subliniase cu roşu. De ce cu roşu? Nu putea să aleagă un pix verde? Sau tot albastru? De ce fix pe ăla roşu, ca să marcheze o tăietură în carne?
- Nu pot aşa repede! Exclus!
- De ce? Ce aveţi de făcut aşa de urgent încât să nu suporte o amânare, mai ales având în vedere natura situaţiei despre care vorbim? Puteţi muri!

Părea să îi placă să îmi repete asta. Era a treia oară când o spunea. Cuvintele lui fluturau serios, dar reparabil in gura lui. Semăna cu ce îi spui unui adolescent care a băut prea mult: e cazul să te opreşti, că altfel te îmbeţi. Şi dacă te îmbeţi, îţi va fi rău mâine. La fel şi către mine: S-ar putea să muriţi în curând, fiţi atentă! Şi dacă muriţi, vă va fi rău mâine.

Ce am de făcut?! Nu e treaba lui ce am de făcut. Trebuie să mă gândesc singură, nu presată de un bărbat în halat alb, care umblă cu două pixuri în buzunar, ca două pumnale: unul cu care subliniază deadline-urile vieţii, celălalt o armă moartă.
- Peste o săptămână vine acasă Tudor, băieţelul de 4 ani pe care l-am adoptat, mă trezesc spunându-i.

Se lasă o linişte medicală în cabinetul lui mic, unde ai zice că nu e loc de veşti proaste. Mă uit la medic şi pare brusc pleoştit. Dacă nu mi-ar fi atras atenţia că voi muri în curând, aproape că m-aş bucura că i-am pus capac. Acum să te văd, dom' doctor! Să te văd ce mai spui!

S-a ridicat de pe scaun şi a venit lângă mine, cu spatele sprijinit de masă. Mirosea a instrument chirurgical, arăta ca un instrument chirurgical şi aş fi zis că se va năpusti asupra mea şi îmi va face secţiune pe loc, cu el însuşi. Dar mi-a vorbit brusc blând, ca şi cum situaţia aceasta nasoală, cu adevărat nasoală, de două ori tragică, ne-ar fi privit pe amândoi şi îngerii neatenţi ai încurcăturilor de destin l-ar fi tras şi pe el în încâlceala asta care mi se servea pe tavă.
- Înţeleg, credeţi-mă că vă înţeleg. Dar ce preferaţi: un copil cu o mamă pe termen foarte, foarte scurt sau o amânare acum şi o mamă care îl va primi cu iubire peste câteva luni?

Uitase să menţioneze că operaţia presupunea riscuri foarte mari, ceea ce însemna că amânarea ar fi putut deveni poate permanentă. M-am prefăcut că nu m-am gândit la asta. Am reuşit să mă mint câteva secunde că nu există decât varianta operaţie egal succes egal copil fericit şi mamă fericită. Câteva secunde, atât.
- Dar dacă nu mai poate avea loc nicio adopţie? Daca mor în timpul operaţiei şi el va crede că l-am abandonat? Că nu l-am mai vrut? Dacă ar veni acum, măcar vom avea 5-6 luni împreună. Ce garanţii îmi daţi că merită să fac operaţia?

M-a privit cu amărăciune sinceră, deşi eu îi vorbisem de garanţii ca unui asigurator de viaţă. Era, în felul lui, un asigurător de viaţă, dar nu lucra singur şi asta se chinuia să îmi explice:
- Garanţii poate să va ofere doar...

Şi a arătat cu degetul în sus, spre tavan, ca şi cum superiorii lui, managerii adevărului, se află la etaj şi lucrează intens la asigurarea vieţii celor care nu mai au de ales. Dar eu am înţeles despre cine vorbea.
- Deci, Doamne! Doar tu poţi oferi garanţii. Mintea mea este în beznă. Acum o lună aveam confirmarea că adopţia s-a finalizat. Urma să devin mamă. Am sărit în sus de bucurie, anticipând acel miros de înger crud pe care îl au copiii când nu sunt conştienţi de sine şi privesc intens la televizor. Am strâns cu mintea şosete aruncate aiurea prin casă şi tot cu mintea l-am certat că nu şi-a strâns lego şi iar calc noaptea pe piesele acelea criminale, când mă strigă că a visat urât. Am purtat la gât cel mai valoros colier de mânuţe împletite la ceafa mea. Apoi mi-am ciuntit puţin bucuria de a deveni mamă cu lama ascuţită a temerii. Dacă nu voi face faţă? Dacă va fi cumplit de greu şi rolul acesta, de mamă, poate nu e totuşi pentru mine? Acum o lună credeam că am griji, deşi nu aveam probleme. Acum am probleme, dar nu mă pot gândi la nimic. Va fi bine? Zi-mi Tu. Dacă fac operaţia, va fi bine?

În bucătărie e tăcere. Lumânarea e spre final, o lumânare romantică, nimic religios în ea, e cea pe care o aprinsesem când a venit decizia de adopţie. Vorbesc, rog, mă rog. Dă-mi un semn, Doamne. Te rog. Dă-mi un semn că merită să fac operaţia, că va fi bine şi Tudor va avea şansa la o mamă. Dă-mi un semn!

Nu se clinteşte nimic. Mi-aş dori să văd pereţii că se strâmbă ca nişte oglinzi de bâlci, că fereastra se deschide brusc sau că lumânarea se stinge. Orice. Nimic nu se întâmplă şi simt că mă dor umerii de încordare. Ce semn? Ar fi culmea! Doar nu e film paranormal. Revino-ţi. Roagă-te decent, ce e asta? Noaptea e sfetnic bun, te culci acum şi mâine vei şti ce decizie să iei.

Mă ridic şi aprind lumina. Bucătăria se inundă de lumină şi lipsa unui miracol face şi mai agresiv râul de lumină care mă îneacă brusc. Îmi revin repede şi merg la fereastră, să o închid. De aproape constat că a plouat, ferestrele sunt ude. Nici măcar nu am auzit ploaia. Când închid fereastra, văd o picătură mare de ploaie, rostogolindu-se cu viteză, de parcă ar cotropi înfometată suprafaţa ferestrei. Alunecă iute în linie dreaptă, pare să aibă un plan clar în minte, o strategie de război fulger pe harta nocturnă a geamului, dar brusc face o cotitură. Fuga ei se împotmoleşte şi cu o schimbare evidentă de intenţie, se îndreaptă acum lent spre altă picătură mică, firavă, cu care se uneşte. Din unghiul meu, pare că o cuprinde uşor în braţe şi pornesc amândouă încet mai departe, ca o mamă cu un copil care abia a învăţat să meargă şi e în alunecarea aceasta a lor pe bezna ferestrei mele ceva tandru şi grijuliu, cald şi moale, cum e somnul de miere al oricărei mame din univers alături de puiul ei.

Deschid fereastra şi urlu către cerneala cerului:
- Îţi mulţumeeeeeeeeeeeeeeeeesc!!!!!!

(text scris în cadrul unui atelier de scriere creativă 2021)