Ce cauţi în pădure

Este ora 14:00 şi merg de câteva ore bune. Nu mai văd demult semne pe copaci şi încerc să mă ghidez după soare, dar niciodată nu am fost bună la trucuri salvatoare de aplicat în momente de risc. De ce nu am fost niciodată atentă când spunea tata grupului ce să faci dacă te rătăceşti? De ce am refuzat să învăţ geografie şi mi-am lăsat mintea să vagabondeze în afara orei, ca un vrăjitor care se dedublează? Mă uit în dreapta, brazi tineri. Mă uit în stânga, brazi tineri. Înaintez prin verde şi miroase ca siropul cu care mă tratau de tuse primăvara. E ceva amărui şi nefericit în amintirea asta. Luminos e doar cerul, cocoţat mult deasupra mea, într-o pată îngustă, aşa cum se vede în casele uzate tencuiala veche sub straturile noi, sărite. Ar trebui să mă simt bine aici, nu asta ziceam când eram acasă? Să pot evada în natură şi să nu mă mai întorc? Nu aşa ziceam? Nu aşa ziceau toţi? Să scăpăm dintre betoane şi să fugim înapoi la sălbăticie, să respirăm natura! Sunt în natură şi natura miroase a medicament de tuse. Împing aerul cu corpul meu, înaintez, dar nu am sentimentul progresului. După 50 de paşi sunt la fel ca acum 100 de paşi. Peste 100 de paşi voi fi exact ca acum. Înaintez, fără să ştiu încotro şi caut repere fără să mă pot agăţa de ceva. Nici cuiburi de pasăre, nici scrijelituri pe copaci, nici semnele de traseu turistic. Cum zicea tata? Albastru e bine, roşu e rău? Sau era invers? Ce ar face tata acum? Ce ar face tata dacă acum ar apărea dintre brazi un urs?

Mă apucă transpiraţiile. Nu am nicio amintire. Nicio sursă de informaţie. Nimic care să îmi lumineze brusc mintea şi să mă liniştească, aşa cum vezi în filmele noului val hollywoodian, unde eroina le ştie pe toate, nu este luată prin surprindere de nimic şi se salvează epopeic din cele mai crâncene încercări. Eroinei nu îi miroase pădurea a medicament şi nici nu transpiră de frică şi disperare. Da, disperare. Ce naiba fac? Cum am plecat aşa nepregătită? Cine m-a pus să fac pe deşteapta? Deşteapto! Tâmpito! Ţi-ai găsit când să te dai vitează! Din vârful patului, din moţul deprimării, fix în inima Carpaţilor. Bravo! Vei bifa o reuşită. Să vezi ce vei da pe spate tot mapamondul cu isprava ta. Nu va fi canal TV să te rateze şi părinţii vor fi sunaţi de toţi jurnaliştii de mâna a şaptea să îi întrebe daca au bănuit ceva. Daca ştiau ce aveai de gând să faci. Dacă ei cred că a fost accident sau...

Ei pe naiba! Gata! Adunarea! Sunt în pădure, m-am rătăcit şi trebuie să ajung la un adăpost până nu se întunecă. Mă uit în sus la eşarfa de cer şi mi se pare că fâlfâie aprobator spre mine.
- E bun planul, da? zbier ca nebuna, printre brazi tineri. Îţi place?

Eşarfa de cer nu mai mişcă. Poate a înăbuşit-o şi pe ea mirosul pădurii. Poate acum cerul tuşeşte şi de aceea nu poate să răspundă. Renunţ să mai privesc cerul şi decid să privesc la opusul cerului. Mă uit în jos, la bucata neagră de pământ pe care stau. E o bucată dintr-un miliard de bucăţi şi eu stau pe covorul ăsta ca la mine acasă, când decideam să stau o oră doar pe un arabesc al covorului din sufrageria alor mei, imaginându-mi că restul e apă şi tălpile mele încap fix pe acel petic uscat şi salvator. Ce ai??? mă întreba mama speriată. Termină, ce ai?! Şi eu închideam ochii, că nu voiam să mă întorc în sufragerie, voiam să fiu pe o mare cu tălpile pe singura bucată uscată care plutea cuminte sub mine. Acum am ditamai bucata stabilă sub picioare. În faţă şi în spate, pământ. Şi nu mă duce nicăieri. E nesigur ca apa. Cine a zis că apa e versatilă, pământul e stabil? Asta era ceva cu zodiile. Nu? Închid ochii şi respir medicament. Hai să mă gândesc ce voi face dacă nu ajung pe lumină nicăieri. Planul B, cum zicem la serviciu. The worst case scenario. Ce alt eufemism mai folosesc corporatiştii pentru perspectiva eşecului? Nu mai ştiu. Nu contează. Deci ce naiba fac? Nu găsesc niciun adăpost, nicio cabană, nu vine nici ursul, dar mă apucă noaptea. Să vedem dacă reuşesc să urc în copac. Mă uit la un brad din faţa mea şi văd că are ramurile foarte sus. La fel şi ceilalţi.
- Aţi făcut-o expres, nu? Parcă văd că eraţi cu crengile până la pământ până să ajung eu aici. Şi fix acum, când am apărut, gata, hopa sus cu ramurile, să nu urce rătăcita.

Încerc totuşi. Las rucsacul jos şi iau în braţe trunchiul unui copac. Miroase de aproape ca un călugăr. Are aşa, un miros cinstit de om care nu se murdăreşte niciodată. Nu e parfum, e aer. Mă apropii cu faţa de scoarţa lui ţepoasă şi închid ochii. Tata. Când urcam cu el pe vârful Omu şi gerul era ţepos ca scoarţa asta şi tata avea o barbă de sticlă, pentru că îi îngheţaseră ţurţuri în barbă până am ajuns. Nu vorbea cu mine, urca şi mai întorcea capul din când în când, să vadă dacă mai sunt acolo. Eu doar scânceam că nu mai pot, nu mai vreau. El nu zicea nimic, dar aştepta până ajungeam greu lângă el şi imediat pleca mai departe. Tata era un lasou invizibil care m-a cărat prin ger şi semiîntuneric până la Omu, unde am intrat aproape în genunchi, extenuaţi şi tata a început să plângă când în spatele nostru s-a închis uşa şi viscolul a rămas afara. Am vrut să îl întreb ce are, dar am adormit subit cu capul pe masă.

Bun. Urc în copac. Dar cum?

(text scris în martie 2021, în cadrul unui atelier de scriere creativă)